– Explozive şi bombe incendiare! ordonă Bătrânul. Foc continuu la patru sute şaizeci de metri dreapta.

În curând, asupra forţelor ruseşti în atac încep să cadă explozive şi obuze incendiare. Substanţele chimice se răspândesc pretutindeni şi aerul e ca o vâlvătaie.

– Treizeci de metri înapoi! ordonă calm Bătrânul.

Suflul exploziilor ne izbeşte de pereţii înzăpeziţi ai gropilor de obuz. Terenul din faţa noastră a devenit o masă arzândă, otrăvitoare. Zăpada se topeşte alunecând pe pantă, înghiţind tot ce întâlneşte în cale.

Tirul de artilerie se concentrează treptat, evident dirijat de către un expert.

– Cine e cercetaşul? vine o voce aspră. Numele şi gradul, lua-te-ar naiba! Tu eşti, Eberhardt? Am auzit că ai murit! Magistrul Eberhardt, magistral!

Cu toate că a recunoscut vocea tăioasă a generalului-comandant, Bătrânul nu răspunde, ci continuă să dea ordine.

Ploaia de obuze urmăreşte fără încetare batalioanele inamice în retragere. Le distruge fără milă.

– Coordonate noi, cere Bătrânul.

– Poftim, spune Heide, cu un rânjet sadic. Spiritul său de militar sadea e pe deplin satisfăcut de rezultatele sângeroase ale focului de artilerie bine direcţionat.

Tunurile îşi extind apoi raza de acţiune şi anihilează "orgile lui Stalin".

Amestecându-se printre rămăşiţele măcelului, supravieţuitorii regimentului atacă în continuare, conduşi de Hinka, Oberstul cu un singur braţ. Mitralierele grele Maxim trag de pe poziţiile ruinate.

– Grupul de transmisionişti, pe centru! zbiară Oberst Hinka. Înainte, spre zidurile închisorii!

Norii de fum galben-cenuşii ai explozivelor plutesc deasupra ei ca o umbrelă hidoasă, care se măreşte clipă de clipă.

În apropiere, aud bubuitura tunului de pe tanc. Undeva în spatele meu, o puşcă-mitralieră umple zăpada cu gloanţe.

– Panzer! strig, aruncându-mă în adăpost.

Burta tancului încalecă un perete aproape demolat, stă în balans câteva secunde, apoi se leagănă înainte şi înapoi cu un scrâşnet metalic. Motorul vibrează la turaţie maximă.

Turela se răsuceşte lent în direcţia mea. Un jet de flăcări ţâşneşte din ţeava lungă a tancului. Tragerea, impactul şi explozia se produc aproape simultan.

Am senzaţia că mi-a trecut un drug de fier dintr-o ureche în alta. Porta se strecoară lângă mine. Aruncătorul de grenade îi scapă din mână şi alunecă pe pământul îngheţat. Privesc hipnotizat tunul de pe tancul "Stalin", care coboară încet spre mine.

– Chiar la timp, mormăie Porta înşfăcând "burlanul", potrivindu-l pe umăr şi prinzând tancul în cătare. Bucură-te de viaţă, vecine dragă, s-ar putea să fie scurtă, rânjeşte el cinic şi apasă pe trăgaci.

Urmează o explozie asurzitoare şi steaua roşie de pe turelă dispare. O siluetă omenească, învăluită în flăcări gălbui, e aruncată prin trapă.

– Era cât pe-aci…! constat eu, răsuflând uşurat.

Două T-34 se adăpostesc în spatele unor ruine. Mitralierele din turelă mătură drumul. Gloanţele ricoşează deasupra capetelor noastre.

– Dumnezeu mi-a spus că nu vom muri aici, strigă Porta, ridicându-se în picioare cu "burlanul" pe umăr.

Micuţul se repede cu o mină T în mână, alunecă şi cade însă, ca un bolovan, în mijlocul drumului, aproape de tanc. Urlând de furie şi de teamă, ţine strâns mina, dar îşi pierde casca şi automatul.

Se ridică cu un salt spectaculos, aruncă mina T sub inelul turelei şi trapa ultimului tanc se deschide brusc. Apare o siluetă înveşmântată în piele, cu Kalaşnikovul pregătit.

Gloanţele muşcă zăpada în jurul Micuţului! Fuge speriat de moarte spre ruinele cuprinse de foc, încercând să se adăpostească.

– Lovi-i-ar moartea, ăştia trag, nu se-ncurcă! răcneşte Albert, alergând în salturi prin zăpadă; cu un "cocteil Molotov" în mână.

Se urcă pe T-34 cu agilitatea unei feline şi aruncă "cocteilul" în interiorul tancului, chiar în spatele comandantului. Rusul se întoarce şi se holbează uimit la trăsăturile negre ale lui Albert, la dinţii săi albi dezveliţi într-un zâmbet fericit.

– Panimaiu! strigă Albert, rostogolindu-se într-o groapă de obuz din care iese fum.

Până să apuce comandantul să-şi vină în fire, tancul e făcut fărâme. Micuţul aleargă prin zăpadă urmărit de roata masivă a şenilei. Îngrozit, îmi ţin răsuflarea. Dar, ca prin minune, aceasta se ciocneşte de o piatră, sare în aer şi zboară peste trupul Micuţului. Se rostogoleşte mai departe şi se izbeşte de un cuib de mitralieră.

Plutonul de aruncătoare de flăcări ne depăşeşte în goană. Infanteria se năpusteşte înspre porţile ferecate ale puşcăriei.

De la ferestrele cu grilaje, puştile-mitralieră ne seceră. Flăcările atârnă pe cer, învăluind închisoarea într-o lumină lugubră. Un fum negricios iese din acoperiş. Geniştii plasează explozive de-a lungul zidurilor.

Deodată îmi apare în faţă un ofiţer rus, dar o rafală scurtă îl lipeşte de porţile puşcăriei şi se prăbuşeşte cu faţa la pământ.

Fug disperat şi mă ciocnesc de un puşcăriaş înnebunit care învârte într-o mână o legătură uriaşă de chei şi în cealaltă un pistol.

Primul glonţ al automatului îl nimereşte drept în inimă; moare înainte să atingă pământul. O piatră imensă mă loveşte puternic în piept. Îmi pierd aerul din plămâni şi cad cu faţa în zăpadă. Oare cât am zăcut aşa? În clipa în care îmi revin, aud vocile guturale ale unor ruşi. Unul mă loveşte brutal cu piciorul, dar, în ciuda durerii, reuşesc să tac. Apoi pleacă în fugă în timp ce puştile-mitralieră continuă să latre.

Ştiu că e periculos să stau prea mult culcat fără să primesc ajutor. Aş putea îngheţa şi aş muri. Sau aş putea muri din cauza loviturii. Simt că-mi arde pieptul, iar junghiurile devin din ce în ce mai dureroase. Pretutindeni zăresc siluete întunecate fugind. E imposibil să-mi dau seama care sunt ruşi şi care nemţi. Limbi lungi de foc ţâşnesc printre gratiile ferestrelor de la etajul şase, din aripa în care se află femeile. În lumina flăcărilor, disting umbrele celor care se agaţă de gratiile înroşite ale ferestrelor. În câteva clipe, omul e transformat într-o mumie carbonizată.

– Ce dracu' te-ai tolănit aici? Te lăfăi în mocirla comunismului rusesc? mă întreabă Porta, aplecându-se deasupra mea. Unde te-au nimerit?

– În piept, icnesc eu.

Mă examinează ca un expert.

– Eşti norocos, spune el. Văd că pielea ţi se înnegreşte ca cea a lui Albert!

– A fost o piatră, o piatră imensă, murmur eu.

– Drace! exclamă Porta. Cred că Ivan a rămas fără muniţie din moment ce aruncă cu pietre în noi.

– Ce s-a întâmplat? întreabă Bătrânul, care se apropie, însoţit de Heide.

– Zice că Ivan l-a lovit cu o piatră, rânjeşte Porta calm, şi acum stă aici şi miorlăie ca o pisică bolnavă!

– Haide! Sus, fiule! îmi ordonă aspru Bătrânul. Doar nu-ţi închipui că