– Trebuie să mă vadă doctorul, bolborosesc eu. S-ar putea să am coastele rupte, simt că-mi înţeapă plămânii.

– Inspiră adânc de câteva ori, îmi sugerează Porta. Ai să vezi! O să te mai remontezi.

– Vreau să mă vadă doctorul, mă încăpăţânez eu.

– Eşti convins că felceraşii ăştia de doi bani bântuie prin ploaia asta de obuze? se miră Porta. Ridică-te şi ţine-te după noi. Dacă rămâi aici, o să te trateze Ivan cum ştie el mai bine. Un strop din licoarea sa contra tusei, şi o să scapi şi de restul de coaste!

Urlând de durere, pornesc şchiopătând. Un brancardier îmi dă să înghit un pumn de pilule.

Aruncăm mine în sala de "recepţie". Pereţii groşi se dărâmă de parcă ar fi din sticlă. Uşile masive ferecate în fier se izbesc de pereţi. Suflul ne aruncă pe spate, dar ne ridicăm imediat şi năvălim în puşcărie. Automatele trag în tot ce mişcă. Mormane întregi de cadavre zac în sală, cu feţele zdrobite, pline de sânge. Astfel arată toţi cei care sunt omorâţi de suflu. Multora dintre ei de-abia le-a mijit mustaţa.

Vieţi irosite înainte de a-şi da seama de valoarea a ceea ce pierd. Ucişi din cauza unor acte gratuite de eroism.

Rămânem tăcuţi lângă munţii de cadavre şi contemplăm priveliştea îngrozitoare. Unele trupuri au fost strivite sub scări. Au şase etaje deasupra lor. Multe dintre uşile celulelor atârnă doar într-o singură balama. Înăuntru, leşurile prizonierilor sunt terciuite, asemenea unor gândaci striviţi sub talpă. Se pare că au fost omorâţi de grenadele pe care gardienii le-au aruncat în celule înainte de a fugi.

– Ca la noi, observă Porta cu tristeţe. Prizonieri ucişi pentru a nu cădea în mâna duşmanului!

– E aici unul care trăieşte! strigă Micuţul.

În spatele biroului unui ofiţer se află un uriaş în uniforma verde OGPU, pe ale cărei mâneci sunt brodate stele aurii.

– Ia, tovarişci! zbiară Heide fericit, împungându-l pe ofiţerul galben ca ceara cu ţeava automatului, în timp ce Legionarul adună nişte hârtii de pe birou.

– Ordine de execuţie, zâmbeşte el şi-i înmânează documentele Oberleutnantului Löwe.

– Luaţi-l! ordonă scurt Löwe, dar să te ferească Dumnezeu, Unteroffizier Kalb, dacă se întâmplă ceva cu el! Am să te trag la răspundere pentru ucidere de prizonieri.

– Par Allah! O să am grijă de el ca de un fir de păr din barba Profetului, făgăduieşte Legionarul, rânjind diabolic. Mişcă! - îi aruncă el comisarului OGPU, lovindu-l brutal în spinare cu patul automatului. Fie ca Allah, în imensa lui bunătate, să-ţi asigure o moarte în chinuri, câine comunist ce eşti! Şi fie ca flăcările să-ţi topească osânza de pe oase în vecii vecilor!

Un grup de bărbaţi şi femei îmbrăcaţi ciudat coboară scările împleticindu-se. Primul poartă o pijama cu dungi albastre, iar următorul, o uniformă de maior estonian. Apoi apare un individ cu pantaloni de călărie, smoking negru şi la gât cu o eşarfă care fusese cândva albă. Oricum, majoritatea sunt îmbrăcaţi în zdrenţe. Ici-colo se vede câte o bonetă OGPU.

Avem automatele pregătite. Ne enervează apariţia acestei cohorte stranii de oameni. Arată de parcă ar fi gata în orice clipă să ne sară la gât.

– O să ne daţi mâncare? strigă ameninţător unul dintre ei, scuipând pe podea.

– Ţine-ţi gura! i-o retează cineva din mulţime.

Deodată, par cuprinşi cu toţii de o criză de isterie şi încep să urle.

– Borisov e aici! răcnesc ei în cor.

– Omorâţi-l! Călcaţi-l în picioare! Porc împuţit!

– Ce dracu' i-a apucat? zbiară nervos Oberleutnant Löwe. Despărţiţi-i! Puneţi-i să se alinieze din nou! Dacă vă fac probleme, îi duceţi înapoi în celule. Cel puţin acolo nu se pot masacra unul pe altul.

– C'est indifferent, rânjeşte cinic micuţul Legionar, arătând cu ţeava automatului spre un cadavru plin de sânge, călcat în picioare. Nu vor decât să le vină de hac temnicerilor.

Prizonierii ne privesc lung. Îi privim şi noi întrebător. Ne temem de aceste fiinţe scheletice, cu ochii adânciţi în orbite.

– A dracului putoare, nu-i aşa? mormăie Bătrânul, ţinându-se cu mâna de nas.

– De acolo vine, spune Micuţul, arătând cu degetul.

– Ia te uită! exclamă Barcelona. E cea mai mare latrină pe care-am văzut-o vreodată!

– Uită-te şi înăuntru, îi sugerează Porta. E acolo ceva ce n-ai văzut niciodată.

Un individ scund, cu ochi de şoarece, îmbrăcat în uniformă OGPU se îndreaptă spre noi cu mâinile la ceafă, pentru a ne demonstra că nu e înarmat şi că războiul s-a terminat pentru el.

– Herr Kommandant, să trăiţi! latră el într-o germană cursivă, pocnindu-şi călcâiele în faţa Oberleutnantului Löwe. Vă încredinţez departamentul de înregistrare al închisorii şi mă supun ordinelor dumneavoastră.

Cu ochii mijiţi şi fără să-şi ascundă dispreţul, Oberleutnant Löwe îl măsoară cu atenţie din cap până-n picioare.

– Ce-i asta? întreabă el, arătând spre scândura lungă de lemn.

– Latrina prizonierilor, răspunde tipul din OGPU, cu un zâmbet cinic. Nu putem face una mai bună. Avem un regulament, iar prizonierii sunt nişte porci. Li se permite să meargă la latrina la ore bine stabilite. Aici nu-i hotel de lux. Dar ei nu aşteaptă şi se cacă în celule. Când stau pe latrină, adorm şi cad în ea. Bineînţeles că se îneacă. Nu e vina gardienilor. Respectăm şi noi ordinele, ca orice soldat.

– Hai să-l aruncăm în căcat, propune Porta cu un zâmbet macabru.

– Luaţi-l, răspunde Oberleutnant Löwe, răsucindu-se pe călcâie. Să plecăm! Nu mai avem ce face aici. Noi suntem o unitate de luptă, nu temniceri!

În aripile principale ale clădirii, lupta continuă cu încrâncenare.

– Exact ca la noi, spune Porta, arătând spre o placă albastră care poate fi văzută din orice colţ al închisorii.

"PENTRU PATRIE, PENTRU STALIN" stă scris cu litere mari şi roşii. Mai jos, cu litere negre ceva mai mici, urmează: "LICHIDAM FĂRĂ NICI O EZITARE TOŢI DUŞMANII POPORULUI, TOŢI PARAZIŢII ŞI TRĂDĂTORII."

Pe peretele atelierului de maşini scrie cu litere de-un metru: "MUNCA ESTE CEL MAI DE SEAMĂ PRIVILEGIU ŞI BENEFICIU AL STATULUI SOCIALIST".

– Haideţi! Înainte! Adunarea! ordonă Bătrânul.

Ne aruncăm la adăpost dedesubtul unei rampe lungi.

– O luăm pe-aici, ne explică el. Pregătiţi încărcăturile! Porcii ăia s-au baricadat înăuntru şi folosesc prizonierii drept paravan!

Un urlet sfâşietor, animalic, îl întrerupe. E urletul unei femei torturate, care parcă agonizează.

– Ţine-ne, Doamne! exclamă Barcelona oripilat. Oare ce-i fac?

– O ard cu fierul roşu. Asta făceau şi preoţii pe vremuri, spune Porta înfiorat, pocnindu-şi degetele.

Urletul se opreşte