– Hai să ne terminăm treaba, ordonă Bătrânul împietrit. Dintr-un salt agil, se urcă pe rampă. Aleargă încovoiat, urmat îndeaproape de Gregor şi de Legionar, care duc lăzile cu exploziv.

Micuţul aruncă pe rampă trei sau patru lăzi.

– Şi tu, profesore! spune el, azvârlindu-l lângă lăzi. Dumnezeu să te păzească dacă te prind cu vreo şmecherie! O să împachetez încărcătura cu tine şi-o să te trimit direct în braţele lui Ivan!

– De ce mă hărţuieşti mereu? se tânguie profesorul, încercând să ridice o ladă, dar nu e în stare s-o mişte din loc.

– Ţine-ţi gura când vorbesc şi când gândesc eu! i-o retează scurt Micuţul. Ia târnăcopul ăsta. Du-te şi fă o gaură pentru pulbere, şoarece de bibliotecă ce eşti! Până la urmă, ori dai ortul popii, ori ajungi cel mai bun soldat german. O să mărşăluieşti în pas de gâscă până la şcoala aia a ta de la ţară!

– Daţi-i drumul! strigă Bătrânul agitat. Cinci metri între încărcături. Heide, tu conectezi firele!

– Îi sparg! urlă Micuţul nerăbdător, căruia îi place la nebunie să declanşeze explozii.

În următoarea jumătate de oră lucrăm cu o viteză nebună.

– Îţi dai seama cât de groase sunt zidurile astea? întreabă Barcelona. Sunt mai groase decât cele ale fortăreţei din Brest-Litovsk, care nu erau chiar nişte decoruri scenice!

– Mai scuteşte-mă de flecăreala ta! se răsteşte Bătrânul iritat.

Îl înghionteşte pe Micuţul în umăr. Uriaşul împinge o încărcătură triplă într-una din gropi.

– Mai e destulă! se apără Micuţul, arătând spre lăzile pline de muniţie. În afară de asta, ceea ce folosim nu mai trebuie să cărăm cu noi.

– Mi se pare că vrei să sari şi tu în aer, mârâie îmbufnat Bătrânul. Să ştii că nu împachetăm caramele. E al naibii de periculos!

– Gata, strigă Heide, îndreptându-se ţanţoş spre Bătrânul.

– Lasă-mă pe mine! zbiară Micuţul, năpustindu-se la detonatorul căruia Gregor îi conectează ultimele fire. Ţineţi-vă bine, fiilor! O să facem "bum-bum", râde el fericit.

Apucă strâns mânerul cu ambele mâini şi-l apasă cu toată greutatea. Explozia zguduie rampa din temelii. Simţim cu toţii presiunea suflului, care ne absoarbe pur şi simplu tot aerul din plămâni. Un zid înalt de douăzeci de metri se prăvăleşte, împroşcându-ne cu mortar şi bucăţi de beton. Câteva clipe mai târziu, se dărâmă tot peretele exterior. Clădirea pare că se leagănă, apoi se prăbuşeşte. Două coşuri înalte din sala cazanelor se năruie peste aripa în care sunt încarcerate femeile. Trosnetul pare că nu se va mai opri niciodată; norul de praf de deasupra clădirii creşte necontenit.

Urmează un moment de linişte adâncă. Flăcări ţâşnesc de pretutindeni, răspândindu-se cu o viteză uimitoare, ca un covor de foc care se desfăşoară.

Pereţii cad. Plouă cu bucăţi mari de mortar şi cărămidă.

– Netrebnicilor! înjură un Feldwebel din Genişti, ştergându-şi sângele de pe faţă. Ce naiba! N-aţi mai lăsat în viaţă nici măcar un şobolan. Eu aş şterge-o dac-aş fi în locul vostru. Pe mine m-ar cam îngrijora chestia asta!

– Isuse şi Marie, strigă Micuţul, ridicându-se în genunchi. Asta mai zic şi eu bubuitură! Toată cuşca s-a făcut praf! Va dura ceva timp până când vor drege-o, ca să primească următorul lot de sclavi. Asociaţia pentru Ajutorarea Prizonierilor ne va da şi o medalie drept răsplată. Doamne ajută-ne, ce bubuitură frumuşică a fost!

Albert se scoală cu faţa complet cenuşie şi îşi duce pumnii încleştaţi deasupra capului.

– Frontul Roşu! zbiară el, cu o expresie tembelă pe chip.

– Pornim! ordonă Bătrânul, ridicându-se în picioare, cu automatul deja pregătit.

Plutonul aruncătoarelor de flăcări merge în frunte şi aruncă limbi de foc în fiecare locaş de tragere. Împreună cu Porta, sar în cel mai apropiat post de apărare şi luminez interiorul cu lanterna. Pretutindeni, cadavre carbonizate, cu braţele descărnate întinse pentru a se apăra. Mulţi nu mai sunt decât nişte mumii scofâlcite. Aruncătorul de flăcări i-a ucis dintr-un singur jet. Cei care n-au fost atinşi direct par neobişnuit de mari în comparaţie cu mumiile chircite.

– Un război crud se termină repede. Oricum, aşa scrie pe afişele de propagandă, explică Porta. Dar e o minciună, ca, de altfel, tot ce se întâmplă în războiul ăsta. Războiul pe care-l purtăm e cel mai crud dintre toate şi se pare că va dura o veşnicie.

Între două ziduri înnegrite ale închisorii se află o curte lungă şi îngustă în care zac mormane de leşuri.

– Împuşcaţi în ceafă! constată Barcelona, după ce i-a răsucit pe câţiva cu ţeava automatului.

– Nu-i adevărat, strigă Gregor neîncrezător, aplecându-se deasupra unui cadavru îmbrăcat în zdrenţe pentru a-l privi mai de aproape.

– Ba e foarte adevărat, oftează Porta. Băieţii din OGPU s-au grăbit să scape de păcătoşii ăştia când noi, eliberatorii, am început să batem la porţile închisorii. Nu-i nevoie să fi urmat şcoala de detectivi la Kripo{29} ca să-ţi dai seama ce s-a petrecut aici. Un glonţ în ceafă! O găurică mică la spate şi faţa complet zdrobită!

Din cealaltă parte a clădirii se aud rafale infernale.

– Sunt ai noştri! explică Legionarul, ridicând indiferent din umeri. Trupele speciale ale SD-ului. Îi termină pe comisari!

Ne oprim o clipă şi ne uităm în jur, adăpostiţi între cele două camioane arse. Rafala zgomotoasă pare să nu se mai termine, dar în realitate nu ţine decât câteva secunde. Trupul deşirat al comisarului zvâcneşte sub ploaia de gloanţe. Întâi e ridicat în aer, apoi e trântit iar la pământ. Chiar şi după ce moare, corpul îi mai tresaltă spasmodic.

Un Untersturmführer tinerel, cu boneta trasă pe ochi, se apropie de cadavru şi îndreaptă ţeava P-38-ului spre capul acestuia. Trei focuri, şi chipul îi devine o masă de carne de nerecunoscut.

Prizonierii care s-au aplecat pe fereastra spălătoriei chiuie şi aplaudă entuziasmaţi la culme.

Următorul e împins printr-o uşă îngustă. E un individ cărunt, ceva mai vârstnic, îmbrăcat în uniforma kaki cu epoleţii verzi ai OGPU. Stă rezemat de perete privind îngrozit. O rafală scurtă îl trânteşte la pământ.

Prizonierii strigă şi fluieră în clipa în care e scos din spălătorie un grup de bărbaţi şi femei, majoritatea în uniformă.

– Haideţi! Haideţi! răcneşte nerăbdător tânărul ofiţer SD. Hai să terminăm mai repede!

Sunt duşi la perete cu şuturi şi cu lovituri de pat de puşcă. Îi privesc apatici pe ucigaşi, care au pe bonetă emblema cu cap de mort.

– Foc!