Generalul Macarthur şi-a găsit moartea aproape fără durere. Nu m-a auzit venind în spatele lui. A trebuit, desigur, să-mi aleg foarte atent momentul când să părăsesc terasa, dar totul a mers bine.

Aşa cum anticipasem, insula a fost atunci cercetată şi s-a descoperit că nu era nimeni pe ea, în afară de noi şapte. Dintr-o dată, a apărut o atmosferă de suspiciune. Conform planului meu, în curând urma să am nevoie de un aliat. L-am ales pe doctorul Armstrong pentru acest rol. Era un om uşor de înşelat, mă cunoştea din vedere şi din reputaţie, şi pentru el ar fi fost de neconceput ca un om de condiţia mea să fie într-adevăr un ucigaş! Toate bănuielile lui mergeau înspre Lombard şi m-am prefăcut că sunt de acord cu el. Am sugerat că aveam un plan prin care s-ar putea întinde o cursă criminalului, ca să cadă singur în ea.

Deşi se cercetaseră amănunţit camerele fiecăruia, nu se făcuse încă o percheziţie personală. Dar urma să vină şi aceasta, în curând.

L-am ucis pe Rogers în dimineaţa zilei de 10 august. Tăia surcele pentru aprins focul şi nu m-a auzit apropiindu-mă. Am găsi cheia de la sufragerie la el în buzunar. O încuiase seara.

În confuzia care a urmat după descoperirea cadavrului lui Rogers, m-am strecurat în camera lui Lombard şl i-am luat revolverul. Ştiam că trebuie să aibă unul — de fapt, îi dădusem instrucţiuni lui Morris să i-o sugereze când stătuse de vorbă cu el.

La micul dejun am strecurat ultima doză de cloral în cafeaua domnişoarei Brent, când îi umpleam ceaşca. După micul dejun, Emily Brent a rămas singură în sufragerie. M-am strecurat acolo ceva mai târziu — era aproape inconştientă şi a fost uşor să-i injectez o soluţie tare de cianură. Povestea cu bondarul a fost într-adevăr foarte copilărească — dar, ştiţi, într-un fel, mi-a plăcut. Mă amuza să urmez cât mai mult posibil poezioara din copilărie.

Imediat după asta s-a întâmplat ceea ce prevăzusem — de fapt, cred că am sugerat chiar eu. Ne-am supus cu toţii unei percheziţii riguroase. Ascunsesem la loc sigur revolverul şi nu mai aveam nici cianură, nici cloral.

Atunci i-am propus lui Armstrong să ne punem planul în aplicare. Era foarte simplu — trebuia ca eu să fac pe următoarea victimă. În felul acesta ucigaşul avea să-şi iasă eventual din fire — în orice caz, o dată considerat mort, puteam să mă mişc prin casă şi să spionez ucigaşul necunoscut.

Lui Armstrong i-a plăcut ideea. Am pus-o în aplicare chiar în seara aceea. Un mic plasture de noroi roşu pe frunte, perdeaua roşie şi lâna — şi scena a fost gata. Lumina lumânărilor era foarte tremurată şi nesigură, şi singura persoană care avea să mă examineze cu atenţie era Armstrong.

A mers perfect. Domnişoara Claythorne a sculat toată casa cu ţipetele ei când a găsit iarba de mare pe care o agăţasem mai înainte în cameră. S-au repezit cu toţii sus, iar eu mi-am luat poza de om ucis.

Efectul produs asupra lor când m-au găsit a fost tot ce se putea dori. Armstrong şi-a jucat rolul cât mai profesional. M-au dus sus şi m-au întins la mine în pat. Nimeni nu a fost prea impresionat de moartea mea, erau cu toţii teribil de speriaţi şi îngroziţi unul de celălalt.

Îmi dădusem întâlnire cu Armstrong afară, la ora două fără un sfert. M-am dus sus pe stânci, în spatele casei, pe malul mării. Îi spusesem că de acolo puteam vedea dacă se apropie cineva şi nu vom fi zăriţi din casă, deoarece dormitoarele dădeau în cealaltă parte. Nu bănuia încă nimic — şi totuşi ar fi trebuit să se păzească, dacă şi-ar fi amintit cuvintele din poezioară:

Unul a picat în laţ...

Dar aşa, a picat în laţ.

A fost foarte uşor. Am scos o exclamaţie, m-am aplecat peste stânci, i-am spus să se uite — nu era cumva gura unei peşteri? S-a aplecat. Un brânci puternic l-a făcut să-şi piardă echilibrul şi să cadă în marea agitată de dedesubt. M-am întors în casă. Bănuiesc că Blore mi-a auzit paşii. Câteva clipe după ce am intrat la Armstrong în cameră, am plecat — de data asta făcând mai mult zgomot, ca să mă audă cineva. Când am ajuns în capul scărilor, am auzit o uşă deschizându-se. Probabil că au zărit o siluetă tocmai când ieşeam prin uşa din faţă.

Au trecut câteva minute până să mă urmărească. Am ocolit casa şi am intrat pe fereastra de la sufragerie, pe care o lăsasem deschisă. Am închis fereastra şi pe urmă am spart geamul. Am urcat sus şi m-am întins din nou în pat.

Am calculat că vor căuta din nou în toată casa, dar bănuiam că nu se vor uita atent la nici unul dintre cadavre: vor da puţin cearceaful la o parte, ca să fie siguri că Armstrong nu încerca să se dea drept cadavru. Exact aşa s-a întâmplat.

Am uitat să spun că am pus la loc revolverul, la Lombard în cameră. S-ar putea să intereseze pe cineva unde a stat ascuns în timpul când a fost cercetată casa. În cămară era o grămadă mare de conserve. Am deschis conserva cea mai din fund — cred că avea biscuiţi — am vârât revolverul înăuntru şi am pus la loc capacul.

Am calculat, şi pe bună dreptate, că nimeni nu se va gândi să cotrobăie într-o grămadă de alimente în aparenţă neatinse, mai ales că toate conservele de deasupra erau perfect închise.

Perdeaua roşie am ascuns-o într-unul din scaunele din salon, sub husa de creton, iar lâna în perna de scaun, făcându-i o mică gaură.

În sfârşit, sosise clipa pe care o anticipasem — trei oameni care erau atât de îngroziţi unul de celălalt, încât se putea întâmpla orice — iar unul dintre ei avea revolver. I-am urmărit de la fereastră. Când Blore a venit singur, aveam ceasul mare de marmoră gata aşezat. Exit Blore...

De la fereastră am văzut-o pe Vera Claythorne împuşcându-l pe Lombard. O