O conversaţie între nişte bătrâni militari flecari la clubul din care fac parte m-a pus pe urmele generalului Macarthur.

Un tip care se întorsese de curând de pe malurile Amazonului mi-a relatat nelegiuirile pe care le are la activul său un oarecare Philip Lombard. O cucoană din Majorca spunea indignată povestea puritanei Emily Brent şi a nenorocitei ei de servitoare. Pe Anthony Marston l-am ales dintr-un grup mai larg de oameni care comiseseră acţiuni similare. Cruzimea lui şi neputinţa de a se simţi responsabil pentru vieţile pe care le luase îl făceau (am considerat eu) un tip periculos pentru comunitate, care nu merita să trăiască. Ex-inspectorul Blore mi-a ieşit foarte firesc în cale, câţiva dintre colegii mei de breaslă discutând fără nici o reţinere cazul Landor. Am judecat fapta sa cu foarte mare seriozitate. Poliţia — ca slujitoare a legii — trebuie să fie de o integritate fără cusur. Pentru că, în virtutea profesiunii lor, cuvântul poliţiştilor este întotdeauna crezut.

În sfârşit, cazul Verei Claythorne. S-a întâmplat pe când traversam Atlanticul. Într-o noapte, la o oră târzie, singurii ocupanţi ai salonului de fumători eram eu şi un tânăr bine făcut, Hugo Hamilton.

Hugo Hamilton era nefericit. Pentru a-şi uita nefericirea, băuse o cantitate considerabilă de alcool. Era în faza plângăreaţă, gata de confidenţe. Fără prea multă speranţă în vreun rezultat, dar în mod automat am făcut prima mişcare — am pornit discuţia. Răspunsul m-a făcut să tresar. Pot să-mi amintesc şi acum cuvintele lui. Spunea:

"Aveţi dreptate. Crima nu e ceea ce crede majoritatea oamenilor... să dai cuiva nişte arsenic, să-l împingi de pe o stâncă... sau ceva în genul ăsta. Se aplecă înainte, vârându-şi aproape faţa într-a mea: Eu am cunoscut o criminală... am cunoscut-o... vă spun. Şi mai mult, eram nebun după ea... Dumnezeu să mă ajute, câteodată cred că mai sunt încă... E un iad, un iad, vă spun. Înţelegeţi, a făcut-o mai mult sau mai puţin pentru mine... Nu cred că eu aş fi visat vreodată... Femeile sunt nişte monştri... monştri pur şi simplu... n-ai crede că o fată ca asta... drăguţă, cinstită, veselă... n-ai crede că ar fi în stare de asemenea faptă, nu-i aşa? Că va lăsa un copil să intre în mare şi să se înece... n-ai crede că o femeie ar putea să facă un astfel de lucru?"

"Eşti sigur că a făcut-o?" l-am întrebat.

Vorbi — şi păru deodată să se trezească din beţie:

"Sunt foarte sigur. Nimeni altcineva nu s-a gândit. Dar eu am ştiut în clipa în care m-am uitat la ea... când m-am întors... după aceea... Şi ea a ştiut că ştiam... Ceea ce nu şi-a dat seama e că îl iubeam pe copil..."

N-a mai spus nimic altceva, dar mi-a fost destul de uşor să reconstitui toată povestea.

Aveam nevoie de a zecea victimă. Am găsit-o într-un om pe nume Morris. Era o măruntă creatură suspectă. Printre altele, făcea contrabandă cu stupefiante — din cauza lui, fata unor prieteni de ai mei a devenit morfinomană şi s-a sinucis la 21 de ani.

În tot acest timp de căutări, planul se maturizase treptat în mintea mea. Era acum complet şi ultima picătură a fost o consultaţie la un doctor din strada Harley. Am pomenit altădată că am suportat o operaţie. Doctorul mi-a spus că o altă operaţie ar fi zadarnică. A ocolit foarte abil adevărul, dar sunt obişnuit să dau de el până la urmă.

Nu i-am spus nimic doctorului despre hotărârea mea — că nu voiam ca moartea să-mi fie lentă şi prelungită, aşa cum ar fi fost natural. Nu, moartea mea se va produce într-o vâlvătaie de senzaţii. Voi trăi înainte de moarte.

Şi-acum, despre mecanismul propriu-zis al crimei de pe Insula Negrului. Să obţin insula, folosindu-l pe Morris ca să-mi acopere urmele, a fost destul de uşor. Morris era un expert în astfel de lucruri.

Clasificând informaţiile pe care le strânsesem despre viitoarele mele victime, am putut să născocesc câte o momeală potrivită pentru fiecare. Nici unul din planurile mele n-a dat greş. Toţi oaspeţii au sosit pe Insula Negrului la 8 august. Făceam şi eu parte din grup.

Cu Morris terminasem. Suferea de indigestie. Înainte de a pleca din Londra, i-am dat o pilulă pe care s-o ia înainte de culcare — i-am spus că făcuse minuni şi cu sucurile mele gastrice. A acceptat fără ezitare — omul era puţin ipohondru. N-aveam nici o teamă că va lăsa în urmă documente sau note compromiţătoare. Nu era în obiceiul lui.

Ordinea morţilor pe insulă a fost stabilită cu grijă şi cu o deosebită atenţie. Existau grade diferite de vinovăţie printre invitaţii mei, am socotit eu. Aceia care aveau vina cea mai uşoară trebuiau, am hotărât, să dispară primii şi să nu sufere încordarea mintală prelungită şi teama pe care criminalii cu sânge rece urmau să le suporte.

Anthony Marston şi doamna Rogers au murit cel dintâi — primul instantaneu, cealaltă într-un somn paşnic. Marston, după cum am spus, era un tip născut fără acel simţământ de responsabilitate morală pe care cei mai mulţi dintre noi îl au. Era amoral — păgân. Iar doamna Rogers, nu mă îndoiam, acţionase în mare măsură sub influenţa soţului ei.

Nu e nevoie să descriu prea amănunţit cum şi-au găsit moartea aceştia doi. Poliţia va fi în stare să descopere destul de uşor. Cianura de potasiu se poate obţine uşor — pentru stârpirea viespilor. Aveam puţină cianură la mine şi mi-a fost uşor să o torn în paharul aproape gol al lui Marston în timpul perioadei încordate după ce placa de patefon a dezvăluit acuzaţiile.

Pot spune că am urmărit cu atenţie feţele oaspeţilor mei în timp ce erau acuzaţi, şi n-am avut nici o îndoială, după îndelungata mea experienţă de judecător, că erau cu toţii până la unul, vinovaţi.

În timpul ultimelor atacuri de gută îmi fusese prescris un somnifer — hidrat de clor. Mi-a fost uşor să strâng o doză mortală. Când Rogers a adus nişte rachiu pentru nevastă-sa şi l-a pus pe masă,