Se opri.

— În cazul acesta...? repetă sir Thomas Legge. Apoi oftă, clătină din cap şi aplecându-se înainte, spuse încet: În cazul acesta, cine i-a ucis?

Manuscris trimis Scotland Yard-ului

de proprietarul goeletei pescăreşti "Emma Jane".

Încă din tinereţe mi-am dat seama că firea mea e un complex de contradicţii. Am, ca să încep cu asta, o imaginaţie romantică incurabilă. La vârsta cărţilor de aventuri m-a emoţionat întotdeauna obiceiul de a arunca în mare o sticlă conţinând un document important. Mă face şi acum să palpit gândul — şi de asta am adoptat acest procedeu — că-mi voi scrie mărturisirea, o voi închide într-o sticlă pe care o voi sigila şi o voi azvârli în valuri. Există, presupun, o şansă la o sută ca mărturia mea să fie găsită — şi atunci misterul unei crime nerezolvate (ori sunt prea încrezut?) va fi explicat.

M-am născut şi cu alte trăsături, pe lângă închipuirea mea romantică. Simt o încântare cu adevărat sadică când văd sau produc moartea. Îmi amintesc de experienţe cu viespi — cu viermi în grădină... De la o vârstă fragedă m-a stăpânit cu putere dorinţa de a ucide.

Dar alături de ea se dezvolta în mine şi o trăsătură contradictorie — un puternic simţ al dreptăţii. Nu pot suporta ca o persoană sau o fiinţă să sufere sau să moară din cauza mea. Am simţit dintotdeauna cu putere că dreptatea trebuie să predomine.

Se înţelege — în orice caz un psiholog ar înţelege — că, dată fiind structura mea morală, m-am hotărât să devin un om al legii. Profesiunea aceasta îmi satisfăcea aproape toate instinctele.

Crima şi pedepsirea ei m-au fascinat dintotdeauna. Îmi place să citesc romane poliţiste şi de aventuri. Am născocit pentru propria mea distracţie cele mai ingenioase mijloace de a făptui o crimă.

Când, la vremea cuvenită, am ajuns să prezidez o curte de juraţi, celălalt instinct a fost încurajat să se dezvolte. Să văd un criminal, un ticălos zvârcolindu-se în boxă, suferind chinurile iadului, în timp ce soarta îi era hotărâtă, devenise pentru mine plăcerea supremă. Înţelegeţi-mă bine — nu-mi făcea plăcere să văd un inocent acolo. În cel puţin două ocazii am oprit procese în care, după părerea mea, acuzatul era în mod evident nevinovat şi am indicat juriului că era vorba de o greşeală. Mulţumită totuşi corectitudinii şi eficacităţii poliţiei noastre, majoritatea persoanelor acuzate care au apărut înaintea mea pentru a fi judecate pentru crimă erau vinovate.

Vreau să spun că acesta a fost şi cazul cu Edward Seton. Înfăţişarea şi comportarea sa induceau în eroare şi el a reuşit să facă o bună impresie asupra juriului. Dar nu numai dovada, care era clară deşi nespectaculoasă, ci şi propria mea cunoaştere a criminalilor mi-au spus fără nici o îndoială că omul făptuise într-adevăr crima de care era acuzat — ucisese cu sălbăticie o femeie în vârstă care avea încredere în el.

Am reputaţia unui judecător-călău — dar pe nedrept. Am fost totdeauna drept şi extrem de scrupulos în rezolvarea unui caz.

Tot ce am făcut a fost să păzesc juriul de efectul emoţional al chemării emoţionale din partea celui mai emoţional dintre avocaţii noştri. Am căutat să-i atrag mereu atenţia asupra dovezilor concrete.

De câţiva ani încoace mi-am dat seama că se petrece o schimbare cu mine — o slăbire a controlului — o dorinţă de a acţiona, în loc de a judeca.

Voiam — daţi-mi voie s-o recunosc deschis — să comit eu însumi o crimă. Mi-am dat seama că era ceva ca dorinţa unui artist de a se realiza, de a se exprima pe sine! Eram, sau puteam fi, un artist în crimă! Imaginaţia mea, sever controlată de exigenţele profesiunii, se dezvolta pe ascuns — într-o forţă colosală.

Trebuie — trebuie — trebuie — să comit o crimă! Şi mai mult, nu trebuie să fie o crimă obişnuită! Trebuie să fie o crimă fantastică — ceva formidabil — ieşit din comun! Doar în această privinţă mai am, cred, imaginaţia unui adolescent!

Doream ceva teatral, imposibil!

Doream să ucid... Da, doream să ucid...

Dar — aşa cum poate unora le va părea absurd — eram reţinut şi împiedicat de simţul meu înnăscut pentru dreptate. Nu trebuiau să sufere inocenţii.

Şi atunci, destul de brusc, mi-a venit ideea — stârnită de o remarcă întâmplătoare, rostită într-o conversaţie ocazională. Vorbeam cu un doctor — un internist oarecare, mediocru. Spunea întâmplător cât de dese sunt cazurile de crime pe care legea nu are posibilitatea să le pedepsească.

Şi a dat ca exemplu un anumit caz — al unei bătrâne doamne, o pacientă a sa, care murise de curând. El, personal, spunea, era convins că moartea se datora faptului că cei care o îngrijeau şi care urmau să profite destul de mult de pe urma morţii ei, au încetat să-i mai dea întăritorul trebuincios. Un astfel de lucru, explica el, ar fi fost aproape imposibil de dovedit, dar cu toate acestea, pentru el crima era ca şi sigură. A adăugat că existau multe cazuri similare — de crimă cu premeditare — şi totuşi complet inabordabile din partea legii.

Acesta a fost începutul. Dintr-o dată mi-am văzut clar drumul. Şi m-am hotărât să nu comit o singură crimă, ci Crima pe scară largă.

O poezioară puerilă din vremea copilăriei mi-a venit în minte — poezia cu cei zece negri mititei. Mă fascinase când aveam doi ani — dispariţia aceea inexorabilă, unul câte unul — simţământul inevitabilităţii.

Am început, în secret, să colecţionez viitoarele victime...

N-o să înşir aici în detalii cum am procedat. Dobândisem o anumită rutină în a aduce conversaţia pe făgaşul dorit, şi la ea recurgeau aproape toţi cei pe care-i întâlneam — iar rezultatele au fost într-adevăr surprinzătoare. În timpul cât am stat într-un sanatoriu, am descoperit cazul doctorului Armstrong — o infirmieră antialcoolică care mă îngrijea, nerăbdătoare să-mi demonstreze consecinţele nefaste ale băuturii, mi-a povestit un caz întâmplat într-un spital, cu mulţi ani în urmă, când un doctor sub influenţa alcoolului a omorât pacientul pe care-l opera. O întrebare făcută în