Sir Thomas tresări. Întrebă aspru:

— Nu are? Mie mi se pare...

Se opri. Inspectorul Maine aştepta respectuos.

Oftând, Legge dădu din cap.

— Continuă, spuse el. Crezusem o clipă că am găsit ceva. Cheia problemei, ca să zic aşa. S-a dus acum. Mergi mai departe cu ce ai de spus.

Maine continuă:

— Trebuiau să fie, hai să zicem, executaţi zece oameni. Au fost executaţi. U.N. Owen şi-a îndeplinit sarcina. Şi, într-un fel sau altul, s-a evaporat pur şi simplu de pe insulă.

— O şmecherie clasa-ntâi — evaporarea asta. Dar ştii, Maine, trebuie să existe o explicaţie.

— Dumneavoastră credeţi, sir, că dacă omul nu era pe insulă, n-ar fi putut părăsi insula, iar după relatarea părţilor interesate n-a fost niciodată pe insulă. Ei bine, atunci singura explicaţie posibilă este că a fost de fapt unul dintre cei zece.

Şeful adjunct al Scotland Yard-ului încuviinţă. Maine începu să vorbească, zelos:

— Ne-am gândit la asta, domnule, şi am făcut cercetări. Ei, şi ca să începem, nu suntem chiar atât de ignoranţi în legătură cu ceea ce s-a petrecut pe Insula Negrului. Vera Claythorne a ţinut un jurnal. Şi Emily Brent la fel. Bătrânul Wargrave a făcut unele note — seci, de specialitate, cam convenţionale, dar foarte clare. Şi Blore a făcut însemnări. Toate relatările lor corespund. Morţile au survenit în următoarea ordine: Marston, doamna Rogers, Macarthur, Rogers, domnişoara Brent, Wargrave. După moartea acestuia, am găsit notat în jurnalul Verei Claythorne că Armstrong a părăsit casa în timpul nopţii şi că Blore şi Lombard s-au dus după el. Blore mai are o însemnare în carnet — numai două cuvinte: "Armstrong a dispărut."

Ei, şi-acum, cred că dacă am lua totul în consideraţie, s-ar putea găsi aici o soluţie perfectă. Armstrong a murit înecat, dacă vă amintiţi. Admiţând că Armstrong era nebun, ce putea să-l împiedice ca după ce i-a omorât pe toţi ceilalţi să se sinucidă, aruncându-se de pe stâncă? Sau poate că s-a înecat în timp ce încerca să înoate spre ţărm? Soluţia era bună — dar nu merge. Nu, sir, nu merge. În primul rând, avem mărturia medicului legist. A ajuns pe insulă în ziua de 13 august, dimineaţa devreme. N-a spus prea multe care să ne ajute. Tot ce a putut să afirme e că toţi oamenii erau morţi de cel puţin 36 de ore şi probabil mai mult chiar. Dar a fost foarte hotărât în ce îl priveşte pe Armstrong. Spunea că trebuie să fi stat 8-10 ore în apă înainte ca valurile să-i fi adus corpul la suprafaţă. Asta înseamnă că Armstrong a ajuns în mare în noaptea de 10 spre 11 — şi am să vă explic de ce. Am găsit locul unde corpul a fost scos la suprafaţă — se prinsese între două stânci... erau bucăţi de stofă, păr, etc. Trebuie să fi stat acolo în timpul fluxului din ziua de 11 — adică în jurul orei 11 dimineaţa. După asta, furtuna s-a potolit şi semnele lăsate de flux se află mult mai jos.

Aţi putea spune, presupun, că Armstrong a reuşit să-i omoare pe ceilalţi trei înainte de a se arunca sau a fi aruncat în mare. Dar există un alt punct — şi anume unul peste care nu se poate trece. Corpul lui Armstrong a fost tras deasupra semnului lăsat de flux. L-am găsit mult mai sus de locul unde putea ajunge fluxul. Şi fusese pus pe pământ cu multă grijă.

Aşa că asta ne duce la un lucru precis: Cineva era în viaţă pe insulă după ce Armstrong a murit.

Făcu o pauză, apoi continuă:

— Şi asta înseamnă — ce înseamnă exact? Iată situaţia din zorii zilei de 11. Armstrong "a dispărut" (înecat). Rămân trei persoane: Lombard, Blore şi Vera Claythorne. Lombard a fost împuşcat. Corpul lui a fost găsit jos lângă mare — alături de cel al lui Armstrong. Vera Claythorne a fost găsită spânzurată în camera ei. Corpul lui Blore era pe terasă. Capul îi era zdrobit de un ceas greu de marmură, care se pare că a căzut pe el de la fereastra de deasupra.

— A cui era fereastra? întrebă Legge.

— A Verei Claythorne. Ei, şi-acum, sir, să luăm fiecare din aceste cazuri, separat. Mai întâi Philip Lombard. Hai să zicem că el a împins blocul acela de marmură peste Blore — apoi a ameţit-o pe Vera Claythorne şi pe urmă a spânzurat-o. În sfârşit, s-a dus la ţărm şi s-a împuşcat.

Dar dacă-i aşa, cine i-a luat revolverul? Pentru că revolverul a fost găsit în casă, chiar lângă uşa de la capătul scărilor — camera lui Wargrave.

— Vreo amprentă?

— Da, domnule, ale Verei Claythorne.

— Dar bine, omule, atunci...

— Ştiu ce vreţi să spuneţi, domnule. Că a fost Vera Claythorne. Că ea l-a împuşcat pe Lombard, a luat revolverul şi a mers în casă, a răsturnat blocul de marmură peste Blore şi pe urmă — s-a spânzurat.

Şi asta e destul de adevărat — până la un punct. În camera ei se află un scaun şi pe el sunt urme de iarbă de mare, la fel ca şi pe pantofi. Ca şi cum ar fi stat cu picioarele pe scaun, şi-ar fi pus frânghia în jurul gâtului şi ar fi împins apoi cu piciorul scaunul. Dar scaunul n-a fost găsit răsturnat. Era, ca şi celelalte scaune, pus lângă perete. Asta a făcut-o după moartea Verei Claythorne — altcineva.

Rămâne Blore. Dar dacă îmi veţi spune că, după ce l-a împuşcat pe Lombard şi a făcut-o pe Vera Claythorne să se spânzure, a ieşit pe terasă şi şi-a dărâmat în cap un bloc uriaş de marmoră, legându-l de o frânghie sau ceva în genul acesta — ei bine, nu vă cred. Oamenii nu se sinucid astfel. Mai mult, Blore nu era tipul justiţiarului. Noi l-am cunoscut pe Blore — şi nu era omul pe care l-ai fi bănuit vreodată animat de dorinţa de dreptate absolută.

— De acord.

— Şi de aceea, domnule, trebuie să fi fost altcineva pe insulă. Cineva care a făcut ordine când s-a terminat toată povestea. Dar unde a stat toată vremea şi unde