— N-ar fi putut cineva înota până la ţărm?

— E mai mult de o milă până la ţărm, iar valurile erau puternice şi destul de mari lângă coastă. În afară de asta, pe stânci se aflau cercetaşi şi lume care supraveghea insula.

Sir Thomas suspină, apoi întrebă:

— Ce e cu placa de patefon pe care ai găsit-o în casă? N-ai putut să scoţi nici de aici nimic care să ne fie de folos?

— Am făcut toate cercetările. Placa a fost trimisă de o firmă specializată în aprovizionarea teatrelor şi caselor de filmare. A fost trimisă lui U. N. Owen Esq., prin intermediul lui Isaac Morris, ştiindu-se că va servi la reprezentarea de către nişte artişti amatori a unei piese nemaijucate până atunci. Manuscrisul dactilografiat a fost înapoiat o dată cu placa.

— Şi acum despre acuzaţiile de pe placă, se interesă Legge.

— Ajung şi aici, sir, spuse grav inspectorul Maine şi îşi drese glasul: Am cercetat toate acuzaţiile cât mai amănunţit cu putinţă. Începând cu Rogers şi cu nevastă-sa — care au venit primii pe insulă. Au fost în slujbă la o domnişoară Brady, care a murit subit. N-am putut afla nimic precis de la doctorul care a îngrijit-o. Spune că în mod sigur n-au otrăvit-o, sau ceva în genul acesta, dar convingerea lui personală e că a fost ceva ciudat — că a murit fiindcă a fost neglijată. Spune că e un lucru aproape imposibil de dovedit.

Apoi e judecătorul Wargrave. Aici, totul e în regulă. A fost judecătorul care l-a condamnat pe Seton. În legătură cu Seton, trebuie să precizez că era vinovat — vinovat neîndoios. Au apărut dovezi mai târziu, după ce a fost spânzurat, care îl condamnau fără urmă de îndoială. Dar la vremea aceea s-au făcut multe comentarii — nouă oameni din zece credeau că Seton e nevinovat, că, de fapt, concluziile judecătorului fuseseră părtinitoare şi la mijloc era vorba de o răzbunare.

Fata aceea, Claythorne, am aflat, fusese guvernantă într-o familie în care s-a înecat un copil. Se pare, totuşi, că ea n-are nimic de-a face cu asta, că, dimpotrivă, a avut o purtare ireproşabilă, a înotat ca să salveze copilul, a fost dusă chiar de curent în larg şi abia a scăpat şi ea de înec.

— Continuă, spuse sir Thomas, oftând.

Maine respiră adânc:

— Doctorul Armstrong, acum. Un om bine cunoscut. Avea un cabinet pe strada Harley. Extrem de cinstit şi de corect în profesiunea sa. N am putut găsi nici o urmă de operaţie ilegală sau ceva de genul acesta. E adevărat că a existat o femeie cu numele Clees, operată de el în 1925 la Leithmore, când lucra la spitalul de acolo. Peritonită — a murit pe masa de operaţie. Poate că n-a fost prea îndemânatic la operaţie — n-avea prea multă experienţă — dar, la urma urmei, stângăcia nu e o crimă. Fără îndoială că n-a existat nici un motiv.

E apoi domnişoara Emily Brent. Avusese o servitoare, Beatrice Taylor, care a rămas însărcinată; dată afară de stăpână, s-a dus şi s-a înecat. Nu e o treabă plăcută — dar din nou, nu e vorba de o crimă.

— Se pare că tocmai aici se află explicaţia, spuse Legge. U.N. Owen s-a ocupat de cazuri de care legea nu se poate atinge.

Maine continuă expunerea, impasibil:

— Tânărul Marston nu era prea prudent când şofa — de două ori a trebuit să i se ridice permisul şi, după părerea mea, ar fi trebuit să i se interzică chiar să conducă. Asta-i tot în legătură cu el. Cele două nume, John şi Lucy Combes, sunt ale unor copii călcaţi şi ucişi lângă Cambridge. Nişte prieteni au depus mărturie pentru el şi a fost eliberat, plătind numai o amendă.

N-am putut afla nimic precis despre generalul Macarthur. Reputaţie bună — a făcut războiul — etc. Arthur Richmond era sub comanda lui în Franţa şi a fost ucis în misiune. Nici un fel de fricţiune între el şi general. Erau chiar prieteni buni. S-au făcut unele greşeli în vremea aceea — comandanţi care au sacrificat oameni fără să fie necesar — s-ar putea să fi fost o greşeală de genul acesta.

— S-ar putea, admise sir Thomas.

— Philip Lombard, acum. Lombard a fost amestecat în nişte treburi foarte ciudate în străinătate. De câteva ori a frizat puţin litera legii. Avea faima de om îndrăzneţ şi nu prea scrupulos. Genul de individ care ar putea făptui câteva crime într-un colţişor liniştit, retras.

— Şi acum ajungem la Blore, ezită Maine. Era, fără-ndoială, unul de-ai noştri.

Celălalt se agită:

— Blore era un tip deocheat!

— Credeţi, sir?

— Totdeauna am crezut-o. Dar a fost destul de deştept ca să nu se lase prins. După părerea mea, s-a făcut vinovat de sperjur în cazul Landor. A fost ceva care nu mi-a plăcut deloc. Dar n-am putut găsi nimic. L-am pus pe Harris la treabă şi nici el n-a putut găsi nimic, dar îmi menţin părerea că se putea găsi ceva, dacă am fi ştiut cum s-o pornim. Omul nu a fost cinstit.

Se făcu o pauză, pe urmă sir Thomas Legge zise:

— Isaac Morris e mort, spui? Când a murit?

— Mă aşteptam să ajungeţi aici, sir. Isaac Morris a murit în noaptea de 8 august. A luat o doză prea mare de somnifer — un barbital, după câte am înţeles. Nu există nici un indiciu care să arate dacă a fost accident sau sinucidere.

— Ai vrea să ştii ce cred, Maine? întrebă Legge încet.

— Poate că bănuiesc, sir.

— Moartea asta a lui Morris a fost al naibii de oportună! rosti Legge rar.

Inspectorul Maine dădu din cap, aprobator:

— M-am gândit că o să spuneţi asta, sir.

Şeful adjunct al Scotland Yard-ului lovi cu pumnul în masă. Strigă:

— Toată povestea e fantastică — imposibilă. Zece oameni ucişi pe o insulă pustie — şi nu ştim cine a făcut-o, sau de ce, sau cum?

Maine îşi drese glasul:

— Ei, nu-i chiar aşa, sir. Ştim de ce — mai mult sau mai puţin. Vreun nebun, stăpânit de mania justiţiei. A vrut să pedepsească nişte oameni pe care legea nu-i putea ajunge. A ales zece oameni — dacă erau