azvârli pe fereastră. Le auzi sfărâmându-se pe terasă.

Luă cea de a treia figurină şi, ţinând-o în mână, spuse:

— Poţi să vii cu mine. Am câştigat, draga mea! Am câştigat!

Holul era întunecos în lumina serii care se lăsa.

Cu negrul cel mititel în mână, Vera începu să urce scările. Încet, simţindu-şi picioarele nespus de obosite...

 

Un negru mititel, singur, singurel...

 

Cum se termina? A, da!

 

Cu o fată s-a însurat şi n-a mai rămas nici el.

S-a-nsurat... Ciudat, cum simţise deodată că Hugo era în casă...

O simţea cu toată tăria. Da, Hugo o aştepta sus.

Îşi spuse:

"Nu fi proastă. Eşti atât de obosită, încât îţi imaginezi cele mai fantastice lucruri..."

Încet, urca pe scară, treaptă cu treaptă...

Sus, la capăt, îi căzu ceva din mână, aproape fără zgomot pe covorul moale. Nici nu-şi dădu seama că i-a scăpat revolverul. Era conştientă numai de faptul că strângea în pumn o mică figurină de porţelan.

Cât de liniştită era casa! Şi totuşi... nu părea pustie...

Sus, o aştepta Hugo...

 

Un negru mititel, singur, singurel...

 

Cum era ultimul vers? Ceva cu însurat — sau altceva?

Ajunsese acum la uşa camerei. Hugo o aştepta înăuntru — era atât de sigur...

Deschise uşa.

Tresări...

Ce era asta — atârnând de cârligul din tavan? O frânghie cu un laţ gata pregătit? Şi un scaun pe care să se urce — un scaun care putea fi împins apoi la o parte...

Va să zică, asta voia Hugo...

Şi, fireşte, ultimul vers al poeziei suna aşa:

Cu un ştreang s-a spânzurat şi n-a mai rămas nici el...

 

Figurina mică de porţelan îi căzu din mână. Se rostogoli până la gura sobei, unde se sparse.

Ca un automat, Vera înaintă. Iată şi sfârşitul... aici unde mâna rece, umedă (mâna lui Cyril, desigur) o atinsese pe gât...

"Poţi să te duci la stânci, Cyril..."

Făcuse o crimă — fusese atât de uşor de făcut!

Dar după aceea, nu puteai să uiţi...

Se urcă pe scaun, cu ochii în gol, ca ai unui somnambul... Îşi potrivi laţul în jurul gâtului.

Hugo era acolo, ca să vadă dacă face tot ce trebuie.

Împinse scaunul cu piciorul...

 

 

 

Epilog

 

Sir Thomas Legge, şeful adjunct al Scotland Yard-ului, spuse nervos:

— Dar e de necrezut!

— Ştiu, sir, răspunse respectuos inspectorul Maine.

Sir Thomas continuă:

— Zece morţi pe o insulă şi nici un suflet în viaţă. N-are sens!

Inspectorul Maine se încăpăţână:

— Şi totuşi, aşa s-a întâmplat, sir.

— La dracu, Maine, trebuie să-i fi omorât cineva!

— Tocmai asta trebuie să aflăm, sir.

— Nici un indiciu ajutător în raportul medicului legist?

— Nu, sir. Wargrave şi Lombard au fost împuşcaţi, primul în cap, al doilea în inimă. Domnişoara Brent şi Marston au murit otrăviţi cu cianură. Doamna Rogers a murit din cauza unei doze prea mari de cloral. Rogers are capul crăpat în două. Blore are capul zdrobit. Armstrong a murit înecat. Craniul lui Macarthur are o fractură la ceafă, iar Vera Claythorne a fost găsită spânzurată.

— Urâtă treabă, se strâmbă şeful adjunct al Scotland Yard-ului.

Se gândi câteva minute, apoi vorbi iritat:

— Vrei să spui că n-ai putut scoate nimic interesant de la oamenii din Sticklehaven? Ce dracu, trebuie să ştie ceva.

Inspectorul Maine dădu din umeri:

— Sunt nişte oameni cumsecade, obişnuiţi, de pe coastă. Ştiu că insula a fost cumpărată de unul Owen — şi asta-i tot.

— Cine s-a ocupat de aprovizionarea insulei şi a făcut toate aranjamentele necesare?

— Un individ pe nume Morris. Isaac Morris.

— Şi el ce spune despre toate astea?

— Nu poate să spună nimic, sir. E mort!

Sir Thomas se încruntă:

— Se ştie ceva despre acest Morris?

— O, da, sir, sigur că da. Nu prea era uşă de biserică, acest domn Morris. Acum trei ani a fost implicat în frauda cu acţiuni a lui Bennito — suntem siguri, deşi n-o putem dovedi. Şi a fost amestecat în afacerea aceea cu stupefiante. Dar tot nu putem dovedi. Un tip foarte prudent, acest Morris.

— Şi tot el se ascunde şi în spatele acestei afaceri cu insula?

— Da, sir, a reuşit să cumpere Insula Negrului — specificând însă că o cumpără pentru altcineva, căruia nu i-a dat numele.

— Bine, dar putem descoperi ceva pe linia aceasta, financiară...

Inspectorul Maine zâmbi:

— Nu-l cunoaşteţi pe Morris! E-n stare să sucească cifrele, până când cel mai bun contabil n-ar mai şti unde-i e capul! Am simţit-o prima dată în afacerea Bennito. Nu, a acoperit perfect urmele patronului său.

Celălalt suspină. Inspectorul Maine continuă:

— Morris a fost cel care a făcut toate aranjamentele la Sticklehaven. S-a prezentat ca acţionând în numele domnului Owen. Şi tot el a explicat oamenilor din sat că e vorba de o experienţă — un pariu în legătură cu posibilitatea de a sta timp de o săptămână pe o insulă "pustie" — şi că nu trebuie să ia în seamă vreo chemare de ajutor de pe insulă.

Sir Thomas Legge se mişcă neliniştit:

— Şi vrei să-mi spui că oamenii ăştia n-au mirosit nimic? Nici măcar atunci?

Maine ridică din umeri.

— Uitaţi, sir, că Insula Negrului a aparţinut înainte americanului aceluia tânăr, Elmer Robson. Organiza acolo cele mai extravagante petreceri. Nu mă îndoiesc că localnicilor le-au cam ieşit ochii din orbite. Dar s-au obişnuit şi au început să creadă că tot ce are a face cu Insula Negrului trebuie să fie neapărat ceva neobişnuit. E firesc, sir, dacă stai să te gândeşti.

Sir Thomas mărturisi cu tristeţe că aşa părea să fie.

Maine continuă:

— Fred Narracott — cel care a dus grupul pe insulă — a spus un lucru revelator. Că a fost surprins văzând ce fel de oameni erau. "Nu semănau deloc cu invitaţii domnului Robson" — aşa a spus. Probabil faptul că păreau cu toţii nişte oameni normali, liniştiţi, l-a făcut să încalce ordinele lui Morris şi să plece cu barca spre insulă după ce s-a auzit despre semnalele SOS.

— Când a ajuns pe insulă, vreau să zic el împreună cu ceilalţi?

— Semnalele au fost văzute de un grup de cercetaşi în dimineaţa zilei de 11. Dar în dimineaţa aceea nu s-a putut ajunge pe insulă. Oamenii au sosit acolo în după-amiaza zilei de 12, îndată ce a fost posibil să scoată o barcă în larg. Sunt cu toţii foarte convinşi că nimeni n-a putut părăsi insula înainte de sosirea lor. Marea era prea agitată după