încet în sus şi-n jos, pe lângă stâncile care dădeau spre mare. Soarele cobora către apus. O lumină roşietică, plină de blândeţe îi învăluia într-o strălucire aurie.

— Ce păcat că nu putem face baie... chicoti Vera cu nervozitate.

Philip se uită în jos, spre mare. Spuse deodată:

— Ce e acolo? Uite, acolo... lângă stânca aceea mare? Nu... puţin mai la dreapta.

Vera privi atentă:

— Parcă ar fi hainele cuiva!

— Unul care face baie? râse Lombard. Curios. Cred că e doar iarbă de mare.

— Hai să ne uităm, propuse Vera.

— Sunt într-adevăr haine, spuse Lombard când se apropiară. O legătură. Uite o gheată! Hai, vino după mine.

Începură să coboare pe stânci.

Vera se opri deodată.

— Nu sunt haine — e un om...

Omul era prins între două stânci, azvârlit acolo, mai devreme, de flux.

Lombard şi Vera ajunseră jos, ţinându-se cu greutate de stânci. Se aplecară.

O faţă vânătă, decolorată — o faţă hidoasă, de înecat...

— Dumnezeule, e Armstrong!... exclamă Lombard.

 

 

 

Capitolul al şaisprezecelea

 

I

 

Trecură veacuri... lumi se roteau şi goneau... timpul nu se mişca... stătea nemişcat... trecea prin mii de ere.

Nu, n-a fost decât o clipă, sau cam atât...

Doi oameni stăteau uitându-se la un mort...

Încet, foarte încet, Vera Claythorne şi Philip Lombard ridicară capul şi se priviră în ochi...

 

 

II

 

Lombard râse:

— Va să zică aşa, Vera?

— Nu e nimeni pe insulă... absolut nimeni — în afară de noi doi... Vocea Verei era o şoaptă — nimic mai mult.

— Exact. Deci, ştim cum stăm, nu-i aşa?

— Cum a fost aranjat trucul cu ursul de marmură?

Lombard ridică din umeri:

— Un truc de scamator, dragă... foarte bun...

Ochii li se întâlniră din nou.

Vexa se gândi:

"Cum de nu i-am văzut mai demult faţa? De lup... asta e... o faţă de lup... Dinţii ăştia îngrozitori..."

Lombard vorbi, iar vocea îi era un mârâit... periculos... ameninţător:

— Ăsta e sfârşitul... Înţelegi. Am ajuns la adevăr acum. Şi e sfârşitul...

— Înţeleg... spuse calm Vera.

Privea în gol spre mare. Generalul Macarthur privise şi el în gol spre mare... când?... abia ieri? Sau alaltăieri? Şi el spusese "Ăsta e sfârşitul..."

O spusese acceptându-l... aproape bucurându-se.

Dar în Vera cuvintele... gândul... produseră revoltă. Nu, nu va fi sfârşitul.

Se uită în jos spre mort şi spuse:

— Sărmanul doctor Armstrong...

Lombard rânji:

— Ce-i asta? Milă de femeie?

— De ce nu? Dumitale nu ţi-e milă?

— De dumneata, nu. Să nu te aştepţi la aşa ceva!

Vera se uită din nou la mort:

— Trebuie să-l ducem de aici. Să-l urcăm în casă.

— Ca să stea alături de celelalte victime? Bine lucrat. În ceea ce mă priveşte, poate să rămână unde e.

— Măcar să-l scoatem din mare, să nu-l mai ajungă apele.

Lombard râse.

— Dacă vrei...

Se aplecă — trăgând de corp. Vera se aplecă peste el ca să-l ajute. Traseră amândoi din răsputeri.

Lombard gâfâia:

— Nu e o treabă prea uşoară.

Reuşiră, totuşi, să scoată corpul din apă.

Lombard întrebă, în timp ce-şi îndrepta spatele:

— Mulţumită?

— Foarte.

Tonul ei îl puse în gardă. Se întoarse. Înainte de a-şi duce mâna la buzunar, ştiu că-l va găsi gol.

Vera se depărtase doi-trei paşi şi îl înfrunta cu revolverul în mână.

— Va să zică, asta este explicaţia milei dumitale de femeie — voiai să mi-l iei...

Ea aprobă dând din cap.

Continua să ţină revolverul fără să şovăie.

Moartea era acum foarte aproape de Philip Lombard. Niciodată, ştia şi el, nu fusese mai aproape.

Cu toate acestea, nu se da încă bătut.

Spuse autoritar:

— Dă-mi revolverul!

Vera râse.

— Hai, dă-mi-l, repetă Lombard.

Mintea lui lucra repede. În ce fel — prin ce metodă — să-i vorbească — să o legene cu gândul că e în siguranţă — sau o mişcare iute, neprevăzută...

Toată viaţa Lombard alesese riscul. Şi acum procedă la fel.

Vorbi rar, ca şi cum ar fi căutat s-o convingă:

— Uite ce-i, fată dragă, trebuie să mă asculţi...

Şi pe urmă sări. Iute ca o panteră — ca o felină...

Automat, Vera apăsă pe trăgaci...

Trupul lui Lombard se opri suspendat la jumătatea săriturii, apoi se prăbuşi greoi la pământ.

Vera înaintă cu băgare de seamă, cu revolverul pregătit în mână.

Dar nu mai era nevoie de nici o precauţie.

Philip Lombard era mort — împuşcat drept în inimă...

 

 

III

 

Un sentiment de uşurare puse stăpânire pe Vera — enormă, minunată uşurare.

În sfârşit, se terminase.

Gata, nu mai avea de ce să-i fie frică... nu mai trebuia să stea cu nervii încordaţi...

Era singură pe insulă...

Singură cu nouă morţi...

Dar ce importanţă avea? Ea trăia...

Stătea acolo... atât de fericită... atât de calmă...

Se terminase cu frica...

 

 

IV

 

Soarele apunea când, în sfârşit, Vera se mişcă. Reacţia şocului o paralizase parcă. O vreme nu mai simţise nimic altceva decât sentimentul covârşitor că e în siguranţă.

Acum îşi dădu seama că îi este foame şi somn. Mai ales somn. Dorea să se trântească în pat şi să doarmă, să doarmă, să doarmă...

Mâine, poate, vor veni oamenii şi o vor salva — dar de fapt nu-i păsa. Nu-i păsa că stă aici. Nu, acum, când era singură...

O, binecuvântată, binecuvântată pace!...

Se ridică în picioare şi privi spre casă.

Nu mai avea de ce să-i fie frică! N-o mai aştepta groaza! Doar o casă modernă, obişnuită. Şi, când te gândeşti că ceva mai devreme nu se putuse uita la ea fără să tremure...

Teama — ce lucru straniu era teama!...

Ei bine, acum se isprăvise. Câştigase... triumfase înfrângând cel mai îngrozitor pericol. Cu promptitudine şi îndemânare, întorsese armele spre cel care voia s-o nimicească.

Porni spre casă.

Soarele apunea, la apus cerul era brăzdat cu roşu şi portocaliu. Era minunat... şi atât de paşnic...

Vera se gândi:

"Totul poate că n-a fost decât un vis..."

Ce obosită era — îngrozitor de obosită! O durea trupul, pleoapele i se închideau. Să nu-ţi mai fie frică... Să dormi. Să dormi... să dormi... să dormi...

Să dormi în siguranţă — fiindcă eşti singură pe insulă. Un negru mititel, rămas singur-singurel.

Zâmbi.

Intră prin uşa din faţă. Şi casa părea ciudat de liniştită.

Vera îşi spuse:

"De obicei, nu ţi-ar plăcea să dormi într-o casă unde se află un mort aproape în fiecare cameră!"

Să se ducă în bucătărie şi să mănânce ceva?

Şovăi o clipă, apoi se hotărî. Nu. Era într-adevăr prea obosită...

Se opri în uşa sufrageriei. În mijlocul mesei mai erau încă trei figurine mici de porţelan.

Vera râse şi vorbi apoi cu glas tare:

— Aţi rămas în urmă, dragii mei.

Luă două şi le