Şi oricum, e absolut imposibil ca Armstrong să fie în casă. Ştiu că nu e acolo.

— Dar... atunci cum rămâne?

— Rămâne Blore, spuse Philip încet.

— Oh, crezi, într-adevăr că...?

— Ascultă, fată. Ai auzit povestea lui Blore. Trebuie să recunoşti că dacă e adevărată, eu n-am putut avea absolut nimic de-a face cu dispariţia lui Armstrong. Povestea lui mă disculpă. Dar nu-l disculpă pe el. N-avem decât cuvântul lui că ar fi auzit paşi şi ar fi văzut un om coborând scările şi ieşind pe uşa din faţă. Totul poate să fie o minciună. Ar fi putut să scape de Armstrong cu câteva ore mai înainte.

— Cum?

Lombard dădu din umeri.

— Asta n-o ştim. Dar dacă vrei să afli părerea mea, cred că nu trebuie să ne temem decât de un singur lucru — şi acela e Blore! Ce ştim despre el? Mai nimic! Toată povestea asta că a fost poliţist poate să nu fie decât vorbă goală! Poate fi oricine — un milionar nebun, un om de afaceri trăsnit, un pensionar scăpat de la balamuc. Un lucru e sigur. Ar fi putut să comită oricare dintre crimele astea.

Vera pălise. Spuse aproape în şoaptă:

— Şi dacă acum e rândul nostru?

Mângâindu-şi revolverul din buzunar, Lombard spuse încetişor:

— O să am foarte multă grijă să nu fie.

Apoi se uită curios la ea:

— Mişcătoare încredere în mine însumi, nu-i aşa, Vera? Eşti foarte sigură că n-o să te împuşc?

— Trebuie să te încrezi în cineva... Drept să-ţi spun, mă gândesc că nu ai dreptate în privinţa lui Blore. Eu tot cred că e Armstrong.

Se întoarse brusc spre el:

— Nu simţi... tot timpul... că pe insulă... există cineva? Cineva care pândeşte şi aşteaptă?

— Nervii-s de vină, pronunţă rar Lombard.

— Deci... ai simţit şi dumneata? reluă Vera cu aprindere.

Tremura. Şi deodată veni mai aproape de el:

— Spune-mi... nu crezi... Se întrerupse, apoi continuă: Am citit odată o poveste... despre doi judecători care au venit într-un orăşel american... de la Curtea Supremă. Făceau dreptate... Dreptate Absolută. Pentru că... nu erau din lumea asta...

Lombard ridică sprâncenele:

— Vizitatori cereşti? Nu, nu cred în supranatural. Afacerea asta mi se pare destul de umană.

— Câteodată... nu sunt sigură, spuse Vera cu glas scăzut.

Lombard se uită la ea:

— Cred că e conştiinţa...

După o clipă de tăcere, urmă foarte calm:

— Va să zică, l-ai înecat pe puştiul ăla până la urmă?

Vera protestă vehement:

— Nu! Nu! N-ai dreptul să spui asta!

El râse uşor.

— O, ba da, ba da, draga mea! Numai că nu ştiu de ce ai făcut-o. Nu-mi pot imagina. A fost un bărbat la mijloc, probabil. Aşa e?

Un simţământ brusc de oboseală, de nemărginită silă de tot şi de toate se răspândi în făptura Verei. Vorbi cu o voce monotonă:

— Da... a fost un bărbat...

— Mulţumesc. Asta voiam să ştiu... spuse uşor Lombard.

Vera tresări deodată, exclamând:

— Ce-a fost asta? Un cutremur?

— Nu, nu. Ciudat, totuşi... un zgomot surd, care a zguduit pământul. Şi mi s-a părut... n-ai auzit parcă un ţipăt? Eu, da.

Se uitară ţintă spre casă.

— Venea de acolo, spuse Lombard. Ar fi mai bine să mergem să vedem.

— Nu, nu... nu merg.

— Cum doreşti. Eu mă duc.

— Bine. Atunci viu cu dumneata, spuse Vera cu disperare.

Urcară panta spre casă. Terasa părea paşnică şi inofensivă în lumina soarelui. Ezitară o clipă, apoi în loc să intre prin uşa din faţă, înconjurară cu prudenţă casa.

Îl găsiră pe Blore. Era prăbuşit pe terasa de piatră dinspre răsărit, cu capul zdrobit de un bloc mare de marmură albă.

Philip se uită în sus:

— Al cui e geamul de deasupra?

Vera spuse încet, cu vocea tremurândă:

— Al meu — şi ăsta e ceasul de pe cămin... Acum mi-amintesc. Era... în formă de urs.

Zguduită, repetă cu vocea tremurândă:

— Era în formă de urs...

 

 

III

 

Philip o apucă de umăr.

Spuse cu voce aspră, necruţătoare:

— Ne-am lămurit acum. Armstrong se ascunde undeva în casă. Mă duc să-l prind.

Dar Vera se agăţă de el ţipând:

— Nu fi prost. Noi urmăm acum. E rândul nostru! Este exact ce urmăreşte: să-l căutăm! Contează pe asta!

Philip se opri. Spuse gânditor:

— S-ar putea să ai dreptate...

Vera strigă:

— În orice caz, trebuie să recunoşti că am avut dreptate!

— Da... ai câştigat! E Armstrong, desigur. Dar unde dracu s-a ascuns? Am căutat peste tot cu de-amănuntul.

— Dacă nu l-ai găsit aseară, n-o să-l găseşti nici acum... E la mintea oricui... îl imploră Vera.

— Da, dar... se împotrivi Lombard.

— Trebuie, sunt sigură că are pregătită dinainte o ascunzătoare... sigur că da.... e normal să procedeze aşa. Ştii... ceva în genul unei chilii din vechile castele.

— Dar ăsta nu e un castel vechi.

— Putea pune să i se facă o ascunzătoare.

Philip dădu din cap a îndoială:

— Am măsurat fiecare colţişor... în prima dimineaţă. Pot să jur că nu există nici un spaţiu care să fi rămas necercetat.

— Şi totuşi, trebuie să fie...

— Asta vreau să văd şi eu...

Vera ţipă:

— Da, ai vrea să vezi! Şi el ştie asta! E acolo înăuntru... şi aşteaptă.

Lombard spuse, scoţând pe jumătate revolverul din buzunar:

— Am revolverul, ştii.

— Ai spus că Blore era în siguranţă... că îl întrece pe Armstrong... da... ca fizic... şi era şi pus în gardă. Dar uiţi mereu... că Armstrong e nebun! Iar un nebun are toate avantajele de partea lui. E de două ori mai şiret decât un om întreg la minte.

Lombard puse revolverul la loc în buzunar şi spuse:

— Bine, ai dreptate.

 

 

IV

 

După o vreme, Lombard vorbi:

— Ce ai de gând să faci când vine noaptea?

Cum Vera nu răspunse nimic, continuă acuzator:

— La asta nu te-ai gândit?

Fata spuse, neajutorată:

— Ce putem face? O, Doamne, mi-e frică!

Philip Lombard rosti gânditor:

— E vreme frumoasă. O să fie lună. Trebuie să găsim un loc... sus, pe stânci, poate. O să stăm acolo până mâine dimineaţă. Nu trebuie să ne culcăm... Trebuie să veghem tot timpul. Şi dacă vine cineva spre noi, trag!

Făcu o pauză:

— N-o să-ţi fie frig în rochia asta subţire?

Vera râse răguşit:

— Frig? Mi-ar fi mai frig dacă aş fi moartă!

— Da, e adevărat... spuse calm Lombard.

Vera se agită neliniştită:

— Înnebunesc dacă mai stau aici. Hai să ne mişcăm puţin.

— De acord.

Se plimbară