să-l pui la un loc cu celelalte lucruri încuiate — şi o să continuăm amândoi să ţinem cheile.

Philip Lombard aprinse o ţigară, pufăi de câteva ori şi spuse:

— Nu fi măgar.

— Nu eşti de acord?

— Nu, nu sunt — revolverul e al meu. Am nevoie de el ca să mă apăr — şi o să-l păstrez.

— În cazul acesta, spuse Blore, suntem siliţi să tragem o singură concluzie.

— Că eu sunt U. N. Owen? Credeţi ce dracu poftiţi! Dar vreau să te întreb, în cazul ăsta, de ce nu te-am împuşcat aseară? Aş fi putut s-o fac de zeci de ori.

Blore dădu din cap:

— Nu ştiu... şi asta e o problemă. Probabil că ai avut un motiv.

Vera nu luase parte la discuţie. Acum interveni:

— Cred că vă purtaţi amândoi ca nişte idioţi.

Lombard se uită la ea şi întrebă:

— Cum adică?

— Aţi uitat poezioara. Nu vă daţi seama că acolo e cheia? Şi recită, accentuând cuvintele:

 

Patru negri au plecat, hăt pe mare, mititei;

Unul a picat în laţ şi-au rămas doar trei.

 

Continuă:

— Deci — asta e cheia. Armstrong nu e mort... A luat figurina cu el, ca să ne facă să credem că e mort. Puteţi spune ce vreţi — Armstrong se află încă pe insulă. Dispariţia lui nu e decât o păcăleală...

Lombard se aşeză iar.

— Ştii, s-ar putea să ai dreptate, zise el.

— Da, dar dacă-i aşa, unde e? Am căutat peste tot, şi afară, şi în casă... spuse Blore.

Vera adăugă cu dispreţ:

— Am căutat toţi şi revolverul — nu-i aşa? — dar nu l-am putut găsi. Şi totuşi, era pitit undeva.

— E o mică diferenţă de mărime, draga mea, între un om şi un revolver, murmură Lombard.

— Ei şi? făcu Vera. Sunt sigură că am dreptate.

— Dar nu vi se pare că prea se dă singur de gol? interveni Blore. Chestia cu picatul în laţ din poezie... Ar fi putut s-o spună altfel.

— Dar nu înţelegeţi că e nebun? strigă Vera. Totul e nebunie! Toată ideea asta de a se ţine de versurile acelea e nebunească! Cum l-a costumat pe judecător, cum l-a omorât pe Rogers în timp ce tăia lemne, cum a drogat-o pe nevasta lui Rogers care astfel s-a întrecut cu somnul — cum a avut grijă să fie un bondar în cameră când a murit domnişoara Brent! Parcă e jocul îngrozitor al unui copil. Totul e făcut pentru a se potrivi cu poezia.

— Da, cred că ai dreptate, spuse Blore. Iar după o clipă adăugă: Dar de data asta nu văd cum o s-o scoată la capăt. Unde e zoo? Nu se află nici o grădină zoologică pe insulă.

— Nu înţelegeţi? strigă Vera. Noi suntem grădina zoologică!... Aseară mi-am dat seama că aproape nu mai eram nişte fiinţe umane, Noi suntem grădina zoologică...

Petrecură dimineaţa pe stânci, semnalizând pe rând cu o oglindă spre ţărm, dar se pare că nu-i observă nimeni. Nici un semnal de răspuns. Ziua era frumoasă, dar cu puţină ceaţă. Jos, marea se agita într-o hulă destul de mare. Nu se zărea nici o barcă în larg.

Au mai cercetat încă o dată insula, fără nici un rezultat. Nici urmă de doctor — parcă intrase în pământ.

De acolo de unde se aflau, Vera privi spre casă şi, reţinându-şi uşor respiraţia, spuse:

— Te simţi mai sigur aici, afară, în aer liber... Să nu mai intrăm în casă.

— Nu e o idee rea, o susţinu Lombard. Suntem în mai multă siguranţă aici — nimeni nu se poate apropia fără să-l vedem de la distanţă.

— O să stăm aici, hotărî Vera.

— Trebuie să ne petrecem undeva noaptea, spuse Blore. Aşa că tot va trebui să mergem în casă.

Vera se-nfioră:

— Nu mai pot! Nu mai rezist încă o noapte!

— Încuiată în cameră, o să fii în siguranţă, îi spuse Philip.

— Poate că ai dreptate. Îşi întinse mâinile, murmurând: E atât de plăcut — să simţi din nou soarele...

Iar în, gând îşi spunea:

"Cât e de ciudat... Sunt aproape fericită. Şi totuşi... presimt că sunt în pericol... Într-un fel... acum pare că nimic nu mai are importanţă... la lumina zilei... Mă simt plină de putere... simt că nu pot să mor..."

Blore se uită la ceas:

— E ora două. Ce facem cu prânzul?

Vera spuse cu îndărătnicie:

— Nu mă întorc în casă. O să rămân aici, afară.

— Ei, lasă, domnişoară Claythorne. Ştii doar că trebuie să şi mănânci ceva.

— Dacă mai văd o dată limbă conservată, mi se face rău! Nu vreau nici un fel de mâncare. Sunt oameni care ţin regim şi uneori nu mănâncă nimic zile întregi.

— Ei bine, eu am nevoie de mese regulate, spuse Blore. Dumneata ce spui, domnule Lombard?

— Ştii, nu prea mă ispiteşte nici pe mine limba conservată. O să stau aici cu domnişoara Claythorne.

Blore şovăia.

— N-o să mi se întâmple nimic, îl asigură Vera. Nu cred că o să mă împuşte Lombard de îndată ce întorci spatele, dacă de asta ţi-e teamă.

— Bine, dacă spui dumneata, admise Blore. Dar parcă ne-am înţeles să nu ne despărţim.

— Dumneata eşti cel care vrei să te duci în gura lupului, zise Philip. Viu cu dumneata, dacă vrei.

— Nu, n-o să vii, se împotrivi Blore. O să stai aici.

Philip râse:

— Tot îţi mai e frică de mine? Păi, aş putea să vă împuşc pe amândoi în clipa asta, dacă aş vrea.

— Da, numai că n-ar fi conform planului, observă Blore. Câte unul, pe rând, şi într-un anumit fel..

— Ei, comentă Philip, se pare că ştii totul despre asta.

— Sigur, e puţin cam riscant să mă duc singur în casă, vorbi Blore.

Philip râse încetişor.

— Şi de asta, poate că ai vrea să-ţi împrumut revolverul? Răspunsul e nu, nu vreau! Să nu crezi că poţi să mă duci.

Blore dădu din umeri şi începu să urce panta abruptă, spre casă.

— La grădina zoologică e ora mesei, spuse încetişor Lombard. Animalele au obiceiuri foarte regulate!

— Nu e primejdios ce face? întrebă îngrijorată Vera.

— În sensul în care îţi închipui — nu, nu cred! Armstrong nu e înarmat, ştii, şi oricum, Blore e de două ori cât el ca fizic, şi e pus în gardă.