cei doi bărbaţi a fost ucis. Sau ar putea să pretindă că el e rănit mortal, s-ar putea târî gemând la uşa ei.

Mai existau şi alte posibilităţi. Ar putea să-i spună că a luat foc casa. Mai mult, ar putea chiar să dea foc casei cu adevărat... Da, asta ar fi o posibilitate. Îi momeşte pe ceilalţi doi să iasă afară din casă, şi pe urmă — vărsând gaz pe jos — îi dă foc. Iar ea, ca o idioată, o să rămână baricadată în cameră până va fi prea târziu.

Se duse spre fereastră — n-ar fi fost chiar imposibil să sară pe geam. La nevoie, ar putea să se salveze pe acolo. Era o săritură bună — dar jos se afla un strat de flori şi pământ moale.

Se aşeză şi, luându-şi jurnalul, începu să scrie cu un aer calm.

Trebuia să-şi treacă într-un fel timpul.

Deodată, deveni atentă. Auzise un zgomot. Parcă s-ar fi spart un geam undeva, jos.

Ascultă cu atenţie, dar zgomotul nu se mai repetă.

Auzi, sau crezu că aude, nişte paşi furişaţi, scârţâitul scării, foşnet de haine — dar nu era nimic precis şi se gândi, ca şi Blore mai înainte, că nu-i decât produsul imaginaţiei.

Curând auzi însă zgomote mai concrete. Oameni umblând jos — murmur de glasuri. Apoi mersul hotărât al cuiva care suia scările — uşi care se deschideau şi se închideau — picioare care urcau sus în pod. Apoi, şi mai mult zgomot în pod.

În cele din urmă paşii o luară de-a lungul coridorului. Se auzi vocea lui Lombard:

— Vera! Eşti bine?

— Da. Ce s-a întâmplat?

— Ne dai drumul înăuntru? — era vocea lui Blore.

Vera se duse spre uşă. Mută scaunul, descuie uşa şi trase zăvorul. Deschise. Cei doi respirau greu, picioarele şi manşetele pantalonilor le erau ude leoarcă.

— Ce s-a întâmplat? întrebă din nou Vera.

— Armstrong a dispărut... răspunse Lombard.

 

 

VII

 

— Ce? ţipă Vera.

— A dispărut, a pierit pur şi simplu de pe insulă, spuse Lombard.

Iar Blore adăugă:

— Dispărut — ăsta e cuvântul! Ca printr-o blestemată scamatorie vrăjitorească.

— Prostii! Se ascunde undeva! afirmă Vera nerăbdătoare.

— Nu, nu e! insistă Blore. Îţi spun, n-ai unde să te ascunzi nicăieri pe insula asta. E goală ca palma dumitale. Iar afară e lună. Lumină ca ziua. Şi nu e nicăieri.

— S-a întors înapoi în casă, sugeră Vera.

— Ne-am gândit la asta, zise Blore. Am căutat şi în casă. Ne-ai auzit pesemne. Nu e aici, ţi-o spun limpede. S-a dus — s-a evaporat...

— Nu cred, se împotrivi Vera.

— E adevărat, draga mea, o asigură Lombard.

Făcu o pauză, după care adăugă:

— Şi mai e ceva. A fost spart un ochi de geam de la fereastra din sufragerie şi pe masă sunt numai trei negri mititei.

 

 

 

Capitolul al cincisprezecelea

 

I

 

Trei oameni luau micul dejun în bucătărie.

Afară strălucea soarele. Era o zi frumoasă. Furtuna rămăsese de domeniul trecutului.

Şi o dată cu schimbarea vremii, o schimbare se produsese şi în dispoziţia prizonierilor de pe insulă.

Se simţeau acum ca nişte oameni care abia s-au trezit dintr-un coşmar. Pericolul exista, e adevărat, dar era un pericol la lumina zilei. Atmosfera aceea paralizantă, de groază, care îi înfăşurase cu un văl gros ieri, în timp ce afară urla vântul, dispăruse.

— Vom încerca azi să semnalizăm cu un heliograf, spuse Lombard, cu ajutorul unei oglinzi din cel mai înalt punct al insulei. Sper ca vreun flăcău deştept care colindă stâncile să recunoască semnalul SOS când îl va vedea. Seara am putea să aprindem un foc — numai că nu sunt prea multe lemne — şi de altfel, oamenii ar putea să creadă că ne distrăm, aprinzând un foc şi dansând şi cântând în jurul lui.

— Sigur că există cineva care să ştie alfabetul Morse, adăugă Vera. Şi atunci, o să vină să ne ia. Înainte de lăsarea serii.

Lombard spuse:

— Vremea s-a înseninat de tot, dar marea nu s-a potolit încă. E o hulă grozavă! Nu cred c-o să se poată apropia vreo barcă până mâine.

— Încă o noapte aici! strigă Vera.

Lombard dădu din umeri:

— S-ar putea să înfruntăm şi asta! Încă maximum douăzeci şi patru de ore. Dacă putem să rezistăm atât, totul e în regulă.

Blore îşi drese glasul:

— Mai bine am încerca să înţelegem ce s-a întâmplat cu Armstrong.

— Păi, avem o dovadă, spuse Lombard. Numai trei negri mititei au mai rămas pe masa din sufragerie. Asta înseamnă că Armstrong şi-a găsit liniştea.

— Atunci, de ce nu i-aţi descoperit corpul? întrebă Vera.

— Exact! întări Blore.

Lombard dădu din cap:

— E al naibii de ciudat — dar nu l-am găsit.

Blore spuse cu îndoială:

— S-ar putea să fi fost aruncat în mare...

— De cine? spuse tăios Lombard. De dumneata? De mine? Uite, dumneata îl vezi ieşind prin uşa din faţă. Vii şi mă găseşti în cameră. Ieşim şi-l căutăm împreună. Când dracu am avut timp să-l omor şi să-i car trupul prin toată insula?

— Nu ştiu. Dar ştiu un singur lucru...

— Care?

— Revolverul. Revolverul dumitale. Îl ai acum asupra dumitale şi nu există vreo dovadă că nu l-ai avut tot timpul.

— Haide, Blore, doar am fost percheziţionaţi cu toţii.

— Da, l-ai ascuns înainte de percheziţie şi după aceea l-ai luat iar înapoi.

— Cap pătrat ce eşti! Îţi jur că cineva mi l-a pus înapoi în sertar. Am trăit cea mai mare surpriză din viaţa mea când l-am găsit acolo.

— Şi vrei să credem aşa ceva... mormăi Blore. De ce dracu l-ar fi pus la loc Armstrong, sau oricine ar fi fost?

Lombard ridică din umeri, neputincios:

— N-am nici cea mai mică idee. E o nebunie, pur şi simplu. Ultimul lucru la care te-ai fi putut aştepta. N-are nici o raţiune.

Blore fu de acord.

— Păi da, n-are. Ai fi putut să te gândeşti la ceva mai bun.

— Nu e mai degrabă o dovadă că spun adevărul?

— Nu cred.

— Treaba dumitale...

— Ascultă, domnule Lombard, dacă eşti un om cinstit, aşa cum pretinzi...

— Când am pretins că sunt cinstit? murmură Philip. Nu, n-am spus asta niciodată.

Blore continuă impasibil:

— Dacă spui adevărul — trebuie să faci un singur lucru. Atâta timp cât ai revolverul, domnişoara Claythorne şi cu mine suntem la dispoziţia dumitale. Singurul lucru cinstit este