mai mare linişte, de-a lungul coridoarelor? Cineva care nu avea gânduri bune — putea să pună rămăşag!

Fără zgomot, în ciuda trupului său greoi, se dădu jos din pat şi din doi paşi fu la uşă, ascultând.

Dar zgomotul nu se mai repetă. Cu toate acestea, Blore era convins că nu se înşelase. Auzise un pas chiar lângă uşa lui. Simţise că i se face părul măciucă. Îi era grozav de frică...

Cineva care se furişa încet prin noapte...

Ascultă — dar nu se mai repetă nici un zgomot.

Şi atunci, o nouă ispită îl cuprinse. Dorea, cu disperare, să iasă şi să cerceteze. Dacă ar putea numai să vadă cine dădea târcoale în întuneric.

Dar ar fi o nebunie să deschidă uşa. Probabil că exact asta aştepta celălalt. Poate chiar intenţia lui fusese ca Blore să-l audă, urmărind astfel să-l facă să iasă, ca să cerceteze.

Blore stătea ţeapăn — ascultând. Auzea acum zgomote peste tot, pocnituri, foşnete, şoapte misterioase — dar creierul lui realist, încăpăţânat, ştia ce sunt de fapt — produse ale propriei lui imaginaţii înfierbântate.

Şi apoi, deodată, auzi ceva care nu era imaginaţie. Paşi foarte uşori, prudenţi, dar perfect clari pentru un om ca Blore, care era numai urechi.

Paşii veneau încet de-a lungul coridorului (atât camera lui Lombard cât şi cea a lui Armstrong se aflau mai departe de scară decât a sa). Trecură pe lângă uşa lui fără şovăială.

Şi atunci, Blore se hotărî.

Voia să ştie cine e! Paşii trecuseră pe lângă uşa lui, spre scară. Unde se ducea omul?

Când acţiona, Blore acţiona rapid, surprinzător pentru un om care părea atât de greoi şi de încet. Se întoarse pe vârfuri până la pat, strecură chibriturile în buzunar, scoase priza de la lampa de noptieră şi răsuci sârma în jurul ei. Lampa era de crom, cu o bază grea de ebonit — o armă folositoare.

Se apropie iarăşi, fără zgomot, de uşă, luă scaunul de sub clanţă, trase zăvorul cu grijă şi descuie uşa. Ieşi pe coridor. Jos, în hol, se auzi un zgomot uşor. Blore alergă în ciorapi până la capătul scării.

În clipa aceea îşi dădu seama de ce auzise atât de clar totul. Vântul nu mai bătea deloc şi cerul se înseninase. Razele lunii pătrundeau prin fereastra de pe palier şi luminau holul de jos.

Blore zări o clipă o siluetă care tocmai ieşea pe uşa din faţă.

Se opri chiar când era gata să alerge jos pe scări în urmărire.

Iar era să se facă de râs! Fusese o cursă, pesemne, ca să-l atragă afară din casă!

Dar ceea ce nu înţelesese celălalt, era că făcuse o greşeală, că se predase în mâinile lui Blore.

Pentru că, din cele trei camere de sus ocupate, una trebuia să fie goală acum. Tot ce avea de făcut era să se asigure care anume!

Blore se înapoie încet pe coridor.

Se opri întâi la uşa doctorului Armstrong şi ciocăni. Nici un răspuns.

Aşteptă o clipă, apoi se duse la uşa lui Philip Lombard.

Aici răspunsul veni îndată:

— Cine-i acolo?

— Blore. Cred că Armstrong nu e în cameră. Aşteaptă o clipă.

Se duse la uşa din capătul coridorului şi bătu.

— Domnişoară Claythorne, domnişoară Claythorne...

Se auzi vocea Verei, speriată:

— Cine e? Ce s-a întâmplat?

— Nu e nimic, domnişoară Claythorne. Aşteaptă o clipă. Mă întorc îndată.

Alergă apoi la uşa lui Lombard, care tocmai se deschidea. Lombard stătea în prag. Avea o lumânare în mâna stângă. Îşi trăsese pantalonii peste pijama. Mâna dreaptă o ţinea în buzunarul jachetei de pijama. Spuse tăios:

— Ce dracu e asta?

Blore explică repede. Privirea lui Lombard se aprinse.

— Armstrong, ei? Va să zică el e păsărica! Se duse apoi spre uşa lui Armstrong spunând: Iartă-mă, Blore, dar nu iau nimic pe garanţie.

Bătu tare în uşă:

— Armstrong, Armstrong!

Nici un răspuns.

Lombard se lăsă în genunchi şi se uită pe gaura cheii. Vârî cu grijă degetul mic înăuntru.

— Cheia nu e pe dinăuntru.

— Asta înseamnă că a încuiat pe dinafară şi a luat cheia cu el, spuse Blore.

Philip se declară de acord:

— O precauţie normală. O să-l prindem, Blore... De data asta îl prindem! O clipă.

Alergă spre camera Verei.

— Vera!

— Da.

— Îl urmărim pe Armstrong. Nu e la el în cameră. Orice s-ar întâmpla, să nu deschizi uşa. Ai înţeles?

— Am înţeles.

— Dacă vine Armstrong şi-ţi spune că am fost ucis, sau că Blore a fost ucis, nu-i da nici o atenţie. Înţelegi? Deschizi uşa numai dacă îţi vorbim Blore şi cu mine. Ai înţeles?

— Da. Nu sunt chiar atât de proastă.

— Bine, spuse Lombard.

Se duse la Blore.

— Şi acum — după el! Vânătoarea a început!

— Ar trebui să fim mai atenţi. Nu uita că are un revolver, îl avertiză Blore.

Philip Lombard, care alerga pe scări în jos, chicoti:

— Aici greşeşti! Deschise uşa de la intrare, remarcând: Zăvorul e tras — ca să poată intra uşor. Continuă: Revolverul e la mine. Şi îl scoase pe jumătate din buzunar în timp ce vorbea. L-am găsit astă-seară pus înapoi în sertar.

Blore se opri nemişcat în prag. Se schimbă la faţă. Philip Lombard îl văzu.

— Nu fi prost, Blore! N-o să te împuşc! Întoarce-te şi baricadează-te înăuntru, dacă vrei! Eu plec după Armstrong.

Şi porni în lumina lunii. După o clipă de ezitare, Blore îl urmă. Se gândi: "Cred că mi-o fac singur. Dar, la urma urmei..."

La urma urmei, avusese şi înainte de-a face cu criminali înarmaţi cu revolvere. Orice i s-ar fi putut reproşa lui Blore, numai lipsa de curaj nu. Când simţea pericolul, atunci devenea mai curajos. Nu-i era frică de pericol — dacă ştia despre ce-i vorba — ci doar de un pericol nedefinit, sau de supranatural.

 

 

VI

 

Lăsată să aştepte rezultatul, Vera se sculă şi se îmbrăcă.

Se uită de două-trei ori la uşă. O uşă solidă. Era încuiată, zăvorâtă şi avea rezemat de ea un scaun de stejar.

Nu putea fi deschisă cu forţa. Şi în nici un caz de doctorul Armstrong — nu avea un fizic puternic.

Dacă ar fi ea în locul lui Armstrong şi ar avea intenţia de a ucide, ar întrebuinţa viclenia, nu forţa.

Se amuză singură gândindu-se cam ce mijloace ar putea folosi doctorul.

Ar putea, aşa cum sugerase Philip, să vină şi să-i spună că unul dintre