Merse spre măsuţa de toaletă.

La flacăra pâlpâitoare a lumânării îşi studie curios faţa.

Îşi zise în gând: "Ei, afacerea asta te-a cam dat gata", şi schiţă zâmbetul lui brusc, de lup.

Se dezbrăcă repede.

Se duse spre pat şi puse pe noptieră ceasul de mână.

Apoi deschise sertarul noptierei.

Şi rămase acolo, holbându-se la revolverul dinăuntru...

IV

Vera Claythorne stătea în pat.

Lumânarea mai ardea încă.

Nu avea curajul s-o stingă.

Îi era frică de întuneric...

Îşi spunea mereu şi mereu: "Eşti în siguranţă până mâine dimineaţă. Noaptea trecută nu s-a întâmplat nimic. Nici noaptea asta n-o să se întâmple nimic. Nu se poate întâmpla nimic. Eşti încuiată şi zăvorâtă înăuntru. Nu poate nimeni să intre în cameră..."

Şi deodată se gândi:

"Sigur! Pot să stau aici! Să stau aici încuiată! Hrana nu contează! Pot să stau aici... în siguranţă... până soseşte un ajutor! Chiar dacă e vorba de o zi... sau două zile..."

Să stea aici! Da, dar putea? Ceas după ceas... nimeni cu care să vorbească, nimic de făcut decât să se gândească...

O să înceapă să se gândească la Cornwall... la Hugo... la... la ceea ce îi spusese lui Cyril.

Îngrozitor şi plângăreţ băieţel, care o cicălea mereu...

"Domnişoară Claythorne, de ce nu pot să înot până la stâncă? Pot să înot, ştiu că pot!"

Vocea ei a fost aceea care a răspuns?

"Sigur că poţi, Cyril, cu adevărat. Ştiu asta."

"Pot să mă duc atunci, domnişoară Claythorne?"

"Vezi, Cyril, mama e tare nervoasă din cauza ta. Uite cum o să facem: mâine o să înoţi până la stâncă; eu o să stau de vorbă pe plajă cu mama şi o să-i abat atenţia. Şi pe urmă, când te caută, tu o să fii pe stâncă, făcându-i semn. Va fi o surpriză!"

"Oh, grozav, domnişoară Claythorne! O să fie o escapadă!"

Gata! — spusese. Mâine! Hugo plecase la Newquay. Când se va întoarce — totul se va fi terminat.

Da, dar să zicem că nu? Dacă ieşea prost? Cyril putea fi salvat la timp. Şi atunci... atunci ar spune.

"Domnişoara Claythorne mi-a dat voie." Ei, ce te faci atunci? Dar trebuia să rişte. În cazul cel mai rău, o să afirme fără ruşine: "Cum poţi spune o asemenea minciună sfruntată, Cyril? Bineînţeles că n-am spus niciodată aşa ceva!" O s-o creadă pe ea, fără doar şi poate. Cyril inventa adesea tot soiul de istorii. Era un copil în care nu puteai avea încredere. Singurul care va şti va fi Cyril, desigur. Dar asta n-avea importanţă... Şi oricum, totul va ieşi bine. Va pretinde că a înotat după el. Dar va sosi prea târziu... Nimeni nu va bănui vreodată...

Bănuise Hugo? De asta o privise în felul acela ciudat, îndepărtat?... Ştiuse Hugo?

De asta plecase imediat după ce se terminase ancheta?

Nu i-a răspuns la singura scrisoare pe care i-a scris-o...

Hugo...

Vera se răsucea în pat fără încetare. Nu, nu, nu trebuie să se mai gândească la Hugo. Doare prea mult! Toată povestea asta se terminase, se terminase şi gata... Hugo trebuie uitat.

De ce, în seara asta, simţise deodată că Hugo era cu ea în cameră?

Se uita ţintă în tavan, la cârligul mare, negru, din mijlocul camerei.

Nu-l observase până acum.

Iarba de mare fusese atârnată de el.

Tremură, aducându-şi aminte de atingerea aceea rece, vâscoasă de pe gât.

Nu-i plăcea cârligul din tavan. Îi atrăgea privirile, o fascina... un cârlig mare, negru...

V

Ex-inspectorul Blore stătea pe marginea patului.

Ochii lui mici, înroşiţi şi congestionaţi, erau singurul lucru vioi în masa opacă a feţei. Părea un porc mistreţ aşteptând să atace.

Nu-i era somn.

Ameninţarea se afla foarte aproape acum. Din zece, şase nu mai erau.

Cu toată înţelepciunea, cu toată prudenţa şi agerimea lui, bătrânul judecător se dusese pe urmele celorlalţi.

Blore pufni cu un fel de satisfacţie sălbatică.

Ce spusese bătrânul?

"Trebuie să fim foarte prudenţi..."

Bătrân ipocrit, plin de sine. La tribunal se simţea ca un Dumnezeu atotputernic. A primit ce i se cuvenea... Nu mai avea nevoie să fie prudent...

Şi acum, rămăseseră patru. Fata, Lombard, Armstrong şi el.

Foarte curând o să mai dispară unul... Dar acela nu va fi W. H. Blore. O să aibă el grijă.

(Dar revolverul... Ce e cu revolverul? Iată factorul îngrijorător — revolverul!)

Blore stătea pe pat, cu fruntea încruntată, cu ochii mici încreţiţi şi mijiţi, şi se gândea la revolver...

În tăcere putea să audă bătăile pendulelor de jos.

Miezul nopţii.

Se simţi mai puţin încordat — şi chiar se întinse în pat. Dar rămase îmbrăcat.

Stătea acolo, gândindu-se. Reconstitui întreaga poveste de la început, metodic, sârguincios, aşa cum obişnuia pe vremuri, când fusese ofiţer de poliţie. Conştiinciozitatea era aceea care câştiga până la urmă.

Lumânarea era pe sfârşite. Asigurându-se că avea chibriturile la îndemână, o stinse.

Destul de ciudat, găsi că întunericul e neliniştitor. Parcă temeri de mii de ani se treziseră şi se luptau în creierul lui, căutând să iasă la iveală. Feţe pluteau în aer — faţa judecătorului, încoronată cu acel simulacru de perucă din lână gri — faţa rece, moartă a nevestei lui Rogers — faţa vânătă, convulsionată a lui Anthony Marston.

O altă faţă — palidă, cu ochelari, cu o mustaţă mică, de aceeaşi culoare cu părul.

Şi încă o faţă... pe care o văzuse cândva... dar când? Nu pe insulă. Nu, mult mai înainte.

Curios că nu-i putea da un nume... O faţă cam prostuţă, într-adevăr... tipul părea puţin cam nătăfleţ.

Sigur!

Îşi aminti cu un adevărat şoc.

Landor!

Ciudat, dacă stai să te gândeşti că uitase complet cum arăta Landor. Ieri încercase să-şi amintească chipul individului, dar nu fusese în stare.

Şi iat-o acum, fiecare trăsătură clară şi distinctă, ca şi cum o văzuse abia ieri.

Landor avusese nevastă — o mână de femeie, mititică şi cu o faţă necăjită. Aveau şi un copil, o fată de vreo 14 ani. Pentru prima dată se întreba ce s-o fi ales de ele.

(Revolverul! Ce se alesese de revolver? Asta era mult mai important.)

Cu cât se gândea mai mult, cu atât era mai nedumerit... Nu înţelegea povestea cu revolverul.

Cineva din casă avea revolverul...

Jos, un ceas bătu ora unu.

Gândurile lui Blore fură întrerupte brusc. Se ridică în pat, înviorându-se deodată. Pentru că auzise un zgomot... un zgomot foarte uşor... undeva, dincolo de uşă.

Cineva se mişca prin casă, în întuneric.

Fruntea i se acoperi de sudoare. Cine era cel care se mişca pe furiş, în cea