scoase dopul. Noroc că e o cantitate suficientă de alcool în casă. Frumos din partea lui U. N. Owen.

Vera era scuturată de un tremur violent.

Armstrong, care ţinu paharul în timp ce Philip turna brandy, spuse:

— Ai face mai bine să bei asta, domnişoară Claythorne. Ai avut un şoc neplăcut.

Vera bău puţin alcool. Culoarea îi reveni în obraji.

Philip Lombard spuse râzând:

— Ei bine, iată o crimă care n-a mers după plan!

Vera vorbi aproape în şoaptă:

— Credeţi... că asta a urmărit?

Lombard dădu din cap:

— Se aştepta să mori de spaimă! Sunt oameni care ar fi murit, nu-i aşa, doctore?

Armstrong nu se pronunţă. Spuse cu îndoială:

— Hm, greu de spus. Persoană tânără, sănătoasă, fără afecţiuni cardiace. Improbabil. Pe de altă parte...

Luă paharul cu brandy pe care îl adusese Blore. Băgă degetul în el şi îl puse cu mare grijă pe limbă. Expresia nu i se schimbă. Spuse cu îndoială:

— Hm, are gustul normal.

Blore păşi furios înainte şi începu să strige:

— Dacă îndrăzneşti să spui că am vreun amestec în poveştile astea, îţi zdrobesc creierii.

Vera, refăcută de brandy, încercă o diversiune:

— Unde e judecătorul?

Cei trei bărbaţi se priviră.

— E ciudat... Credeam c-a urcat sus cu noi.

Blore spuse:

— Şi eu la fel... Dumneata, doctore, nu-ţi aminteşti? Ai venit pe scări în urma mea.

Armstrong spuse:

— Credeam că mă urmează... Sigur că urcă mai încet decât noi. E un om bătrân.

Se uitară din nou unul la altul.

— E al naibii de ciudat... spuse Lombard.

— Trebuie să-l căutăm, strigă Blore.

Porni spre uşă. Ceilalţi îl urmau, Vera încheind şirul.

În timp ce coborau scările, Armstrong spuse peste umăr:

— Îmi închipui că a rămas în salon.

Traversară holul. Armstrong strigă tare:

— Wargrave, Wargrave, unde eşti?

Nici un răspuns. O tăcere de moarte umplea casa — nu se auzea decât răpăitul uşor al ploii.

Apoi, la uşa salonului, Armstrong se opri înlemnit. Ceilalţi se îngrămădiră şi se uitară peste umărul lui.

Judecătorul Wargrave stătea în scaunul cu spătar înalt din fundul camerei. Două lumânări ardeau de fiecare parte. Dar ceea ce îi făcu să tresară fu toga roşie în care era îmbrăcat şi peruca de judecător de pe cap...

Doctorul Armstrong le făcu semn celorlalţi să stea pe loc, iar el se în-dreptă, clătinându-se ca un om beat, spre figura tăcută, holbată.

Se aplecă înainte, privindu-i faţa liniştită. Apoi, cu o mişcare iute, ridică peruca, şi aceasta, căzând la pământ, dezvălui fruntea înaltă şi chelia, cu o pată rotundă chiar în mijloc, din care se prelinsese ceva.

Doctorul Armstrong ridică mâna fără viaţă şi căută pulsul. Apoi se întoarse spre ceilalţi.

Vorbi — şi vocea îi era fără expresie, moartă, îndepărtată:

— A fost împuşcat...

— Dumnezeule — revolverul! exclamă Vera.

Doctorul spuse cu aceeaşi voce fără viaţă:

— I-a străpuns capul. Instantaneu.

Vera se aplecă spre perucă. Spuse, cu glasul îngrozit:

— Lâna gri pe care o pierduse domnişoara Brent!

— Şi perdeaua roşie de la baie... spuse Blore.

— Va să zică, pentru asta i-au trebuit, şopti Vera.

Deodată, Philip Lombard râse — un râs ascuţit, nefiresc — apoi începu să recite:

 

— Cinci negri mititei vor s-ajungă magistraţi;

Unul şi-a-mplinit dorinţa şi-au rămas deci patru fraţi.

 

Acesta e sfârşitul sângerosului judecător Wargrave. N-o să mai pronunţe sentinţe! N-o să-şi mai pună tichia neagră! E ultima dată când a mai fost judecător! N-o să mai tragă concluzii, n-o să mai trimită nevinovaţi la moarte. Cum ar mai râde Edward Seton dacă ar fi aici! Doamne, cum ar mai râde!

Izbucnirea lui îi făcu pe ceilalţi să tresară.

Vera strigă:

— Dar doar azi-dimineaţă spuneai că el e criminalul!

Faţa lui Philip Lombard se schimbă — deveni gravă.

Vorbi cu o voce joasă:

— Ştiu că am spus... Ei bine, am greşit. Iată încă unul dintre noi care s-a dovedit a fi nevinovat — dar prea târziu!

 

 

 

Capitolul al paisprezecelea

 

I

 

L-au dus pe judecătorul Wargrave în camera lui şi l-au întins pe pat.

Apoi au coborât din nou şi au stat în hol, uitându-se unii la alţii.

— Ce facem acum? întrebă Blore greoi.

Lombard spuse cu vioiciune:

— Să mâncăm ceva. Trebuie să şi mâncăm, ştiţi...

Din nou s-au dus în bucătărie. Au deschis din nou o conservă. Mâncau mecanic, aproape fără să simtă gustul.

— N-o să mai mănânc limbă niciodată, spuse Vera.

Au isprăvit masa. Şi acum stăteau în jurul mesei de bucătărie, uitându-se ţintă unul la altul.

— Numai patru... spuse Blore. Cine urmează?

Armstrong privi fix înainte. Vorbi, aproape mecanic:

— Trebuie să fim foarte prudenţi... şi se opri.

Blore dădu din cap:

— Şi el spunea la fel... iar acum e mort!

— Cum s-a întâmplat, mă întreb? spuse Armstrong.

Lombard înjură:

— O dublă înscenare, a naibii de inteligentă! Iarba aia, pe care a pus-o în camera domnişoarei Claythorne, a avut efectul scontat. Toată lumea s-a precipitat într-acolo, sus, crezând că o omoară. Şi astfel... în încurcătura asta... l-a prins singur pe bătrân...

— De ce n-a auzit nimeni împuşcătura? întrebă Blore.

Lombard dădu din cap:

— Domnişoara Claythorne ţipa, vântul urla, noi alergam încoace şi încolo strigând. Nu, nu putea să se audă. Făcu o pauză, apoi spuse: Dar păcăleala asta n-o să se mai prindă. Data viitoare trebuie să încerce altceva.

— Aşa va face, probabil, spuse Blore.

Avea ceva neplăcut în voce. Ceilalţi doi bărbaţi se priviră.

Armstrong zise:

— Numai patru şi nu ştim care...

— Eu ştiu... spuse Blore.

— N-am nici cea mai mică îndoială... vorbi Vera

— Cred că eu ştiu într-adevăr, spuse Armstrong rar.

— În ceea ce mă priveşte, sunt aproape lămurit... zise Philip Lombard.

Se uitară din nou unii la alţii...

Vera se clătină pe picioare:

— Mă simt groaznic. Trebuie să mă culc... Sunt frântă.

— Şi noi ar trebui. N-are nici un rost să stăm aici păzindu-ne unii pe alţii, spuse Lombard.

— N-am nimic împotrivă, aprobă Blore.

Doctorul murmură:

— Cel mai bun lucru de făcut... deşi mă îndoiesc că cineva va dormi.

Se îndreptară spre uşă. Blore spuse:

— Mă întreb unde o fi revolverul ăla acum?

 

 

II

 

Urcară la etaj.

Ceea ce urmă semăna într-un fel cu o scenă de pantomimă.

Fiecare dintre cei patru stăteau cu mâna pe clanţa de la camera sa. Apoi, ca la un semnal parcă, fiecare intră în cameră şi închise uşa. Se auziră chei răsucite şi zăvoare trase, mobile mutate din loc.

Patru oameni îngroziţi erau baricadaţi înăuntru până dimineaţa.

 

 

III

 

Philip Lombard respiră adânc uşurat după ce potrivi un scaun sub clanţa