"Patru fără douăzeci... numai patru fără douăzeci... poate a stat ceasul... Nu înţeleg... nu, nu înţeleg... Un astfel de lucru nu se poate întâmpla... se întâmplă... De ce nu ne trezim? Să ne trezim — ziua Judecăţii de apoi... nu, nu asta! Dacă aş putea gândi... Capul... se întâmplă ceva cu capul... o să plesnească... o să crape... nu se poate întâmpla un astfel de lucru... cât e ceasul? O, Doamne, e numai patru fără un sfert."

"Trebuie să nu-mi pierd capul... trebuie să nu-mi pierd capul... Să nu-mi pierd capul... Totul e perfect clar... totul plănuit. Dar nimeni nu trebuie să bănuiască. Trebuie să prindă momeala. Trebuie! Care dintre ei? Asta e întrebarea — care dintre ei? Cred... da, cred că mai curând... da... el."

Când ceasul bătu ora cinci, săriră cu toţii.

— Vrea cineva ceai? întrebă Vera.

Se făcu o clipă de tăcere.

— Aş dori o ceaşcă, spuse Blore.

Vera se ridică:

— Mă duc să-l fac. Puteţi sta aici.

Judecătorul spuse blând:

— Cred, dragă domnişoară, că am prefera cu toţii să venim şi să asistăm la prepararea lui.

Vera se holbă, apoi râse scurt, aproape isteric:

— Desigur! Aţi prefera!

Cinci oameni s-au dus la bucătărie. Când ceaiul a fost gata, au băut Vera şi Blore. Ceilalţi trei au luat whisky — au deschis o sticlă nouă şi au folosit un sifon dintr-o ladă nedesfăcută.

Judecătorul murmură cu un zâmbet de reptilă:

— Trebuie să fim foarte prevăzători...

Se înapoiară în salon. Deşi era vară, camera era întunecată. Lombard întoarse comutatorul, dar lumina nu se aprinse. Spuse:

— Sigur! Motorul nu merge fiindcă Rogers nu s-a dus să-l controleze.

Ezită o clipă, apoi continuă:

— Cred că am putea să ne ducem şi să-i dăm drumul.

Judecătorul Wargrave spuse:

— E un pachet de lumânări în cămară, l-am văzut. Mai bine să folosim lumânările.

Lombard se duse după lumânări. Ceilalţi patru rămaseră în salon privindu-se unul pe altul.

Se întoarse cu o cutie de lumânări şi o grămadă de farfurioare. Au fost aprinse cinci lumânări şi puse în salon.

Era ora şase fără un sfert.

II

La şase şi douăzeci, Vera simţi că îi era cu neputinţă să mai stea acolo. Se va duce sus în cameră şi îşi va uda cu apă rece capul şi tâmplele care o dureau.

Se ridică şi se îndreptă spre uşă. Apoi îşi aminti, se întoarse şi luă o lumânare din cutie. O aprinse, lăsă puţină ceară să se scurgă într-o farfurioară şi lipi lumânarea. Apoi ieşi din cameră, închizând uşa în urma ei şi lăsându-i înăuntru pe cei patru bărbaţi. Sui scările, şi o luă pe culoar până la camera ei.

Deschise uşa, dar se opri deodată şi stătu nemişcată.

Nările îi tremurau.

Marea... mirosul mării de la St. Tredennick.

Asta era. Nu putea să greşească. Era mirosul de pe plajă din ziua aceea — fluxul... şi stâncile acoperite cu iarbă de mare... care se usca la soare.

"Pot să înot până la insulă, domnişoară Claythorne?"

"De ce nu pot să înot până la insulă?..."

Mormoloc râzgâiat, plângăcios şi imposibil! Dacă n-ar fi el, Hugo ar fi bogat... ar putea să se însoare cu fata pe care o iubea...

Hugo...

Sigur... sigur... nu era Hugo lângă ea? Nu, o aştepta în cameră...

Făcu un pas înainte. Curentul prinse flacăra lumânării. Clipi şi se stinse...

În întuneric i se făcu deodată frică...

"Nu fi proastă, se îndemnă singură. Totul e în regulă. Ceilalţi sunt jos. Toţi patru. Nu e nimeni în cameră. Nu poate să fie. Ai închipuiri, fată."

Dar mirosul acela — mirosul plăjii de la St. Tredennick... asta nu era închipuire. Era adevărat.

Şi era cineva în cameră... Auzise ceva — sigur că auzise ceva....

Şi atunci, în timp ce stătea acolo, la pândă... o mână rece, vâscoasă, o atinse pe gât... o mână umedă, mirosind a mare...

III

Vera urlă. Urlă întruna — urlete de groază fără seamăn — strigăte sălbatice, disperate, de ajutor.

Nu auzi zgomotele de jos, pocnetul unui scaun răsturnat, o uşă deschizându-se, paşi de bărbaţi alergând pe scări. Era conştientă numai de o groază supremă.

Şi deodată, în uşă pâlpâiră lumini — lumânări — în cameră năvăliră bărbaţii.

— Ce dracu? Ce s-a întâmplat? Doamne, Dumnezeule, ce este?

Tremurând toată, Vera făcu un pas înainte şi se prăbuşi pe podea.

Îşi dădu seama ca prin vis că cineva se apleca deasupra ei şi încerca să-i ridice capul.

Apoi, la o exclamaţie bruscă: "Dumnezeule, uitaţi-vă!" îşi reveni. Deschise ochii şi ridică capul. Văzu la ce se uitau bărbaţii cu lumânările.

O fâşie largă de iarbă de mare umedă atârna din tavan. Asta o atinsese pe gât în întuneric şi asta luase ea drept o mână vâscoasă, o mână înecată venind din morţi ca să-i ia viaţa!

Începu să râdă isteric. Spuse:

— Era iarbă de mare... doar iarbă de mare... asta mirosea...

Şi din nou leşină — valuri după valuri de greaţă. Din nou cineva îi sălta capul şi i-l susţinea.

Parcă treceau veacuri. Cineva îi dădea ceva de băut — apăsându-i paharul de buze. Simţi miros de brandy.

Era gata să înghită cu recunoştinţă băutura când, deodată, un avertisment — ca un clopot de alarmă — îi sună în creier. Se ridică, împingând paharul la o parte.

Întrebă tăios:

— De unde aţi luat-o?

Blore fu cel care răspunse. Se uită mirat o clipă înainte de a vorbi:

— Am luat-o de jos.

— Nu vreau s-o beau, strigă Vera.

O clipă, domni tăcerea, apoi Lombard râse.

Spuse apreciativ:

— Bravo, Vera. Nu ţi-ai pierdut firea... chiar dacă te-ai speriat de moarte. O să aduc o sticlă nouă, nedeschisă încă.

Ieşi repede.

Vera spuse nesigur:

— Mă simt bine acum. O să beau nişte apă.

Armstrong o ajută să se ridice în picioare. Clătinându-se şi sprijinindu-se de el, Vera se duse până la chiuvetă. Dădu drumul la robinet şi pe urmă umplu paharul.

— Brandy-ul n-avea nimic, spuse indignat Blore.

— De unde ştii? întrebă Armstrong.

Blore vorbi furios:

— N-am pus nimic în el. La asta te referi, cred.

— Nu spun că dumneata ai pus, preciză Armstrong. Ai fi putut s-o faci dumneata, sau altul ar fi putut băga ceva în sticlă, tocmai pentru acest caz.

Lombard se întoarse în cameră. Avea o sticlă nouă de brandy şi un tirbuşon. Îi vârî Verei sub nas sticla sigilată.

— Uite aici, fată. Nici o escrocherie. Rupse poleiala şi