— Dumneavoastră doi sunteţi cei mai puternici ca fizic. Ar fi greu pentru oricare să ia cheia de la celălalt. Ar fi imposibil pentru oricare dintre noi trei. Dacă cineva ar sparge dulapul... sau lădiţa... ar face zgomot... ar fi greu să nu atragă atenţia.

Făcu o pauză, apoi urmă:

— O problemă serioasă ne stă în faţă. Ce s-a întâmplat cu revolverul domnului Lombard?

— Mi se pare că proprietarul e persoana cea mai în măsură s-o ştie, spuse Blore.

Lui Lombard nările îi păliră de furie.

— Tâmpitule, cap de bou ce eşti! Ţi-am spus că mi-a fost furat!

— Când l-ai văzut ultima dată? întrebă Wargrave.

— Aseară. Era în sertar când m-am culcat... pregătit pentru orice eventualitate.

Judecătorul dădu din cap şi spuse:

— Cred că a fost luat azi-dimineaţă, în zăpăceala cu căutarea lui Rogers, sau după ce a fost descoperit.

— Bănuiesc că e ascuns undeva prin casă. Trebuie să-l căutăm, spuse Vera.

Judecătorul Wargrave îşi mângâie bărbia.

— Mă îndoiesc că cercetarea noastră va avea vreun rezultat. Ucigaşul a avut destul timp să găsească o ascunzătoare. Nu cred că vom găsi uşor revolverul.

Blore spuse deodată:

— Nu ştiu unde e revolverul, dar pariez că ştiu unde e altceva — seringa hipodermică. Urmaţi-mă.

Deschise uşa de la intrare şi o luă în jurul casei.

La o mică distanţă de fereastra sufrageriei găsi seringa. Lângă ea era o figurină de porţelan spartă — cel de al cincilea negru, spart.

Blore spuse satisfăcut:

— Singurul loc unde putea să fie. După ce a omorât-o, a deschis fereastra, a aruncat seringa, a luat figurina de pe masă şi a azvârlit-o şi pe ea.

Nu erau amprente pe seringă. Fusese ştearsă cu grijă.

Vera spuse cu hotărâre:

— Acum, hai să căutăm revolverul.

— Neapărat, aprobă judecătorul Wargrave. Dar în timpul acesta, să avem grijă să stăm împreună. Nu uitaţi că dacă ne despărţim, ucigaşul poate să acţioneze.

Cercetară cu grijă casa, din pod până în pivniţă, dar fără rezultat. Revolverul nu era nicăieri.

Capitolul al treisprezecelea

I

"Unul dintre noi... unul dintre noi... unul dintre noi..."

Trei cuvinte, repetate la nesfârşit, imprimându-se ceas după ceas în minţile înfricoşate ale celor cinci.

Cinci oameni — cinci oameni îngroziţi. Cinci oameni care se observau, care nu-şi mai dădeau osteneala să-şi ascundă tensiunea nervoasă.

Acum, era doar puţină prefăcătorie — lipsea masca formală a conversaţiei. Erau cinci duşmani, legaţi împreună printr-un instinct reciproc de autoconservare.

Şi dintr-o dată, toţi începură să semene mai puţin a fiinţe umane. Reveneau la tipuri mai bestiale. Judecătorul Wargrave stătea ghemuit, ca o bătrână, prudentă broască ţestoasă, nemişcat, cu ochii pătrunzători şi vioi. Ex-inspectorul Blore părea şi mai greoi şi grosolan la înfăţişare. Avea mişcările unui animal încet. Ochii îi erau congestionaţi, injectaţi. Avea un aer de ferocitate şi stupizenie laolaltă. Era ca o fiară încolţită, gata să-şi atace urmăritorii. Cât despre Philip Lombard, simţurile lui păreau mai degrabă ascuţite decât adormite. Urechea îi reacţiona la cele mai mici zgomote. Pasul îi era mai uşor şi mai iute, corpul suplu şi graţios. Şi zâmbea adesea, arătându-şi dinţii lungi şi albi.

Vera Claythorne părea foarte liniştită. Mai tot timpul stătea ghemuită într-un scaun. Ochii îi stăteau pironiţi în gol. Părea uluită. Parcă era o pasăre care se izbise cu capul de geam şi fusese culeasă de o mână omenească. Şi acum sta ghemuită, îngrozită, incapabilă să se mişte, sperând să se salveze prin imobilitate.

Armstrong era într-o stare de nervi jalnică. Se frământa tot timpul, şi mâinile îi tremurau. Îşi aprindea ţigară după ţigară, ca să le stingă aproape imediat. Ceea ce părea să-l chinuiască cel mai mult era inactivitatea forţată la care îi silea situaţia. Din când în când izbucnea într-un torent de cuvinte nervoase.

— N-ar trebui să stăm aici fără să facem nimic! Trebuie să existe ceva — sigur, sigur că există ceva pe care să-l putem face. Dacă am aprinde un foc...?

— Pe vremea asta? spuse greoi Blore.

Ploua din nou cu găleata. Vântul bătea în rafale intermitente. Răpăitul deprimant al ploii aproape îi înnebunea.

Printr-un acord tacit, adoptaseră un fel de plan de campanie: stăteau cu toţii în salonul cel mare; numai o singură persoană putea să iasă din cameră; celelalte patru aşteptau până se întorcea a cincea.

— E numai o chestiune de timp, spuse Lombard. Vremea se va însenina. Atunci vom putea să facem ceva... să semnalizăm... să aprindem un foc... să facem o plută... ceva!

Armstrong izbucni deodată într-un râs ca un cotcodăcit:

— Chestiune de timp... de timp? Nu ne putem permite să aşteptăm. N-avem timp. O să murim cu toţii...

Judecătorul Wargrave spuse, şi vocea lui subţire şi clară era plină de o hotărâre pătimaşă:

— Nu, dacă vom fi prevăzători. Trebuie să fim prevăzători.

Masa de prânz au luat-o la ora obişnuită — dar fără nici o formalitate convenţională. Toţi cinci s-au dus la bucătărie. În cămară au găsit o mare provizie de conserve. Au deschis o conservă de limbă şi două de fructe. Au mâncat stând în picioare în jurul mesei. Apoi, tot împreună s-au întors în salon — ca să stea acolo — să stea păzindu-se unul pe altul.

Gândurile care le umblau prin cap erau anormale, febrile, bolnave...

"E Armstrong... s-a uitat acum la mine cu coada ochiului... are ochi de nebun... e complet nebun... Poate nici nu e doctor... Asta e, desigur... E un nebun, scăpat din casa vreunui doctor... care pretinde că e doctor... Asta e adevărul... Să le spun?... Să ţip...? Nu, nu trebuie să-l pun în gardă... Şi pe urmă, ştie să se poarte ca un om normal... Cât e ceasul?... Numai trei şi un sfert!... O, Doamne, o să înnebunesc şi eu... Da, e Armstrong... Mă pândeşte acum..."

"Pe mine n-o să mă prindă! Ştiu să-mi port de grijă... Am fost şi altă dată în situaţii grele... Unde dracu e revolverul ăla?... Cine l-a luat?... Cine-l are? Nimeni... ştim asta. Am fost toţi căutaţi... Nimeni nu poate să-l aibă... Dar cineva ştie unde este..."

'"Fiecare e pe cale să-nnebunească... Cu toţii au să înnebunească... Le e frică de moarte... tuturor ne e frică de moarte... Şi mie mi-e frică de moarte... Da, dar asta nu opreşte moartea să vină... Dricul e la uşă, domnule! Unde am citit asta? Fata... O s-o