că părea să nu-i fi auzit intrând în cameră.

Şi apoi îi văzură faţa — congestionată, cu buzele vinete şi ochii ficşi.

— Dumnezeule, e moartă! exclamă Blore.

 

 

III

 

Vocea subţire, liniştită a judecătorului Wargrave spuse:

— Încă unul dintre noi absolvit... prea târziu!

Armstrong se aplecă deasupra moartei. Mirosi buzele, dădu din cap, se uită la pleoape.

— Cum a murit, doctore? întrebă Lombard nerăbdător. N-avea nimic când am lăsat-o aici!

Armstrong se uita atent la un semn pe partea dreaptă a gâtului. Spuse:

— Asta e urma unei seringi hipodermice.

Dinspre fereastră se auzi un zumzăit. Vera strigă:

— Uitaţi-vă... o albină... un bondar. Amintiţi-vă ce vă spuneam dimineaţă!

Armstrong spuse sever:

— Nu albina a înţepat-o! O mână omenească a ţinut seringa.

— Ce otravă a fost injectată? întrebă judecătorul.

— O cianură, presupun, răspunse Armstrong. Probabil cianură de potasiu, ca şi la Anthony Marston. Probabil că a murit aproape imediat, prin asfixiere.

— Dar albina aceea? ţipă Vera. Să fie doar o coincidenţă?

Lombard spuse sumbru:

— O, nu, nu e coincidenţă! E tenta de culoare locală adusă de ucigaşul nostru. E o fiară jucăuşă. Îi place să se ţină cât mai mult de blestemata aceea de poezioară!

Pentru prima dată vocea îi era inegală, aproape stridentă, ca şi cum până şi nervii lui, căliţi într-o lungă carieră plină de riscuri şi întâmplări periculoase, cedaseră în cele din urmă.

Spuse cu violenţă:

— E o nebunie! Nebunie curată... suntem nebuni, nebuni cu toţii!

— Mai avem încă, sper, puterea de a raţiona, spuse calm judecătorul. A adus cineva o seringă hipodermică aici în casă?

— Da, eu, spuse doctorul Armstrong, cu o voce nu prea sigură.

Patru perechi de ochi se aţintiră asupra lui. Îşi făcu singur curaj împotriva bănuielii adânci, ostile din ochii lor. Spuse:

— Totdeauna călătoresc cu una la mine. Majoritatea doctorilor procedează aşa.

Judecătorul Wargrave spuse calm:

— Foarte adevărat. Vrei să ne spui, doctore, unde e acum seringa aceea?

— În valiza din cameră.

— Am putea, eventual, să controlăm.

Toţi cinci urcară sus — o procesiune tăcută.

Conţinutul valizei fu răsturnat pe podea.

Seringa hipodermică nu era nicăieri.

 

 

IV

 

Armstrong spuse furios:

— A luat-o cineva!

În cameră se aşternu tăcerea.

Armstrong stătea cu spatele la fereastră. Patru perechi de ochi îl fixau, negri de bănuială şi acuzare. El se uita de la Wargrave la Vera şi repeta neputincios — slab:

— Vă spun că a luat-o cineva.

Blore se uită la Lombard, care-i întoarse privirea.

— Suntem cinci în cameră, spuse judecătorul. Unul dintre noi e criminalul. Situaţia este extrem de gravă. Trebuie să facem totul pentru a-i proteja pe cei patru dintre noi care sunt nevinovaţi. Te rog, doctore Armstrong, să-mi spui ce medicamente ai la dumneata?

— Am o cutioară cu medicamente aici. O puteţi examina. O să găsiţi ceva pentru dormit — tablete de trional şi sulfonal — un pachet de bromură, bicarbonat de sodiu, aspirină. Nimic altceva. Nu am cianură la mine.

— Şi eu am nişte tablete de dormit — sulfonal cred, spuse judecătorul. Presupun că sunt mortale... într-o doză suficient de mare. Dumneata, domnule Lombard, ai un revolver.

— Şi ce dacă am? spuse îndârjit Philip Lombard.

— Atât numai. Propun ca provizia de medicamente a doctorului, tabletele mele de sulfonal, revolverul dumitale şi tot ce mai există în materie de medicamente sau arme de foc să fie adunate la un loc şi puse în siguranţă. Iar după ce se face asta, să ne supunem fiecare unei percheziţii — atât corporale cât şi a lucrurilor.

— Al naibii să fiu dacă renunţ la revolver! spuse Lombard.

Wargrave vorbi cu asprime:

— Domnule Lombard, eşti un tânăr bine făcut şi puternic, dar şi ex-inspectorul Blore e un om cu un fizic puternic. Nu ştiu care ar fi rezultatul unei lupte între voi, dar pot să-ţi spun atât: de partea lui Blore, ajutându-l cât vom putea mai bine, vom fi şi noi, eu, doctorul Armstrong şi domnişoara Claythorne. Îţi dai seama, cred, că dacă te gândeşti să te împotriveşti, şansele dumitale vor fi destul de mici.

Lombard îşi azvârli capul pe spate. Îşi arătă dinţii aproape într-un mârâit.

— Ei, foarte bine, atunci. Dacă totul era aranjat...

Judecătorul Wargrave dădu aprobator din cap:

— Eşti un tânăr cu judecată. Unde ţi-e revolverul?

— În sertarul mesei de lângă pat.

— Bun.

— Vi-l aduc.

— Cred că ar fi mai bine să venim cu dumneata.

Philip spuse cu un zâmbet care semăna şi mai mult cu un mârâit:

— Al naibii de bănuitor eşti, nu crezi?

O luară pe coridor până la camera lui Lombard.

Philip se duse la noptieră şi trase sertarul.

Apoi se dădu înapoi cu o înjurătură.

Sertarul noptierei era gol.

 

 

V

 

— Vă declaraţi satisfăcuţi? întrebă Lombard.

Se dezbrăcase până la piele şi fusese controlat meticulos (ca şi camera) de ceilalţi trei bărbaţi. Vera Claythorne era afară, pe coridor.

Cercetările urmară metodic. Armstrong, judecătorul şi Blore se supuseră pe rând controlului.

Cei patru ieşiră din camera lui Blore şi se apropiară de Vera. Judecătorul fu cel care vorbi:

— Sper că înţelegi, domnişoară Claythorne, că nu putem face excepţii. Revolverul acela trebuie găsit. Ai, presupun, un costum de baie la dumneata?

Vera dădu din cap.

— Atunci, o să te rog să te duci în cameră, să-l pui şi să vii din nou aici.

Vera intră în cameră şi închise uşa. În mai puţin de un minut reapăru într-un costum de baie strâmt, de mătase.

Wargrave aprobă din cap:

— Mulţumesc, domnişoară Claythorne. Acum, te rog să rămâi aici până ce-ţi controlăm camera.

Vera aşteptă răbdătoare pe coridor până ce ieşiră. Pe urmă intră ea înăuntru, se îmbrăcă şi se reîntoarse lângă ei.

Judecătorul spuse:

— Suntem acum siguri de un lucru. Nu există arme sau medicamente otrăvitoare în posesia nici unuia dintre noi cinci. Ăsta e un punct bun. O să punem acum medicamentele la loc sigur. Există, cred, un dulap pentru argintărie în bucătărie, nu-i aşa?

— Foarte bine, dar cine o să ţină cheia? întrebă Blore. Presupun că dumneata!

Judecătorul Wargrave nu răspunse.

Coborî în bucătărie şi ceilalţi îl urmară. Acolo se afla o lădiţă în care se ţineau argintăria şi tacâmurile. După instrucţiunile judecătorului diferitele medicamente au fost puse acolo şi încuiate. Apoi, tot la instrucţiunile lui Wargrave, lădiţa a fost pusă în dulapul de bucătărie, pe care-l încuiară. Judecătorul dădu cheia de la lădiţă lui Philip Lombard, iar cheia de la dulap lui Blore,