Duceau o viaţă dreaptă, la fel cum şi ea, Emily Brent, dusese o viaţă dreaptă... Nu făcuse niciodată nimic de care să-i fie ruşine... Aşa că, normal, ea n-o să moară...

"Domnul are grijă de oile lui... Să nu-ţi fie teamă de groaza morţii; nici de săgeata care zboară ziua..." Era în plină zi acum, nu era nimic de groază... "Nici unul dintre noi n-o să plece de pe insulă." Cine spusese asta? Generalul Macarthur, sigur, al cărui văr se căsătorise cu Elsie Macpherson... Lui părea că nu-i pasă. Părea... chiar... că-i convenea! Rău! Aproape un păcat să simţi astfel. Unii oameni s-au gândit atât de puţin la moarte, încât şi-au luat viaţa. Beatrice Taylor... Noaptea trecută o visase pe Beatrice... o visase că era afară, îşi apăsa faţa de geam şi, gemând, cerea să fie lăsată înăuntru. Dar Emily Brent n-a vrut s-o lase. Pentru că dacă ar fi lăsat-o, s-ar fi întâmplat ceva îngrozitor...

Emily îşi reveni cu o tresărire şi văzu că Vera se uită la ea cam ciudat. Spuse cu vioiciune:

— Totul e gata, nu-i aşa? Să ducem gustarea înăuntru.

 

 

VI

 

Micul dejun decurse într-o atmosferă stranie. Toată lumea era foarte politicoasă.

— Mai doreşti puţină cafea, domnişoară Brent?

— Domnişoară Claythorne, o felie de şuncă?

— Încă o felie de pâine prăjită?

Şase oameni, toţi stăpâni pe ei, normali — în exterior.

Şi în interior? Gânduri care goneau în cerc ca nişte veveriţe în cuşcă...

"Ce urmează? Ce urmează? Cine? Care?"

"O să meargă? Mă îndoiesc. Dar merită să încerc. Dacă mai e vreme. Doamne, dacă mai e vreme..."

"Manie religioasă, asta e... Deşi, dacă te uiţi la ea, cu greu poţi să crezi... Dacă greşesc..."

"E o nebunie — totul e o nebunie. Înnebunesc. Gheme de lână care dispar... perdeaua roşie... nu are nici un sens. Nu pot să pricep..."

"Ce prost, a crezut tot ce i-am spus. A fost uşor... Trebuie să fiu prudent, totuşi, foarte prudent".

"Şase figurine de porţelan... numai şase... câte or să rămână până deseară?..."

— Cine doreşte ultimul ou?

— Marmeladă?

— Mulţumesc, mai vreţi o felie de pâine?

Şase oameni, comportându-se normal la micul dejun...

 

 

 

Capitolul al doisprezecelea

 

I

 

Masa se isprăvi.

Judecătorul îşi drese glasul. Spuse cu o voce clară, autoritară:

— Cel mai bine ar fi, cred, să ne întâlnim ca să discutăm situaţia. Să zicem peste o jumătate de oră, în salon?

Toată lumea se declară de acord.

Vera începu să adune farfuriile. Spuse:

— O să strâng masa şi o să spăl vasele.

— O să vi le ducem noi în bucătărie, se oferi Philip Lombard.

— Mulţumesc.

Emlly Brent se ridică, dar se aşeză din nou.

— O, Doamne!

— S-a întâmplat ceva, domnişoară Brent? se interesă judecătorul.

Emily se scuză:

— Iertaţi-mă. Aş vrea s-o ajut pe domnişoara Claythorne, dar nu ştiu ce am. Mă simt puţin ameţită.

— Ameţită? Doctorul Armstrong veni lângă ea: Destul de firesc. Şoc cu întârziere. Pot să-ţi dau ceva ca să...

— Nu!

Cuvântul îi izbucni de pe buze ca o explozie.

Îi luă pe toţi pe neaşteptate. Doctorul Armstrong se înroşi tot.

Nu puteai să nu citeşti teama şi bănuiala în privirea ei.

— Cum doreşti, domnişoară Brent, spuse doctorul rigid.

— Nu vreau să iau nimic... absolut nimic. O să stau aici liniştită până îmi trece ameţeala.

Terminară cu strânsul mesei.

— Mă pricep puţin la gospodărie, spuse Blore. Să-ţi dau o mână de ajutor, domnişoară Claythorne?

— Mulţumesc, îi răspunse Vera.

Emily Brent rămase singură în sufragerie.

Un timp auzi un murmur slab de glasuri din bucătărie.

Ameţeala îi trecea. Era somnoroasă, ar fi putut adormi uşor.

Simţea un bâzâit în urechi — sau era un bâzâit adevărat?

"Parc-ar fi o albină... un bondar..." se gândi ea.

Imediat văzu şi albina. Se urca pe geam... Parcă Vera Claythorne vorbise de albine în dimineaţa asta.

Albine şi miere...

Îi plăcea mierea. Miere în fagure, să ţi-o scoţi singură într-un săculeţ de muselină. Pic, pic, pic...

Era cineva în cameră... cineva ud leoarcă şi de pe care curgea apă... Beatrice Taylor, care ieşise din râu...

Trebuia doar să întoarcă privirea şi o vedea.

Dar nu putea să-ntoarcă capul...

Ce-ar fi să strige?...

Dar nu putea să strige...

Nu mai era nimeni în casă. Era complet singură...

Auzi paşi... paşi care se furişau uşor până în spatele ei. Paşii împleticiţi ai fetei înecate...

În nări simţi un miros umed, umed şi rece...

Pe fereastră albina bâzâia — bâzâia...

Şi pe urmă simţi înţepătura.

Acul albinei pe gât...

 

 

II

 

Stăteau în salon şi o aşteptau pe Emily Brent.

— Să mă duc s-o chem? se oferi Vera Claythorne.

— O clipă, spuse Blore repede.

Vera se aşeză din nou. Toată lumea îl privi întrebător pe Blore, care începu:

— Ascultaţi cu toţii aici, părerea mea: nu trebuie să-l căutăm pe autorul tuturor acestor crime mai departe decât în sufragerie, în clipa asta. Pot să jur că femeia e criminalul!

— Şi motivul?... Întrebă Armstrong.

— Manie religioasă. Ce spui, doctore?

— Perfect posibil. N-am nimic de zis. Dar, desigur, nu avem dovezi.

— Era foarte ciudată în bucătărie când pregăteam micul dejun, spuse Vera. Ochii ei... Vera se cutremură.

— Nu poţi s-o judeci după asta, fu de părere Lombard. Cu toţii suntem puţin tulburaţi acum.

— Mai e ceva, spuse Blore. E singura care n-a vrut să dea nici o explicaţie în legătură cu acuzaţia de pe placa de patefon. De ce? Fiindcă n-avea nici una.

Vera se mişcă pe scaun:

— Asta nu e chiar adevărat. Mi-a spus mie... după aceea...

— Ce ţi-a spus, domnişoară Claythorne? întrebă Wargrave.

Vera repetă povestea Beatricei Taylor.

— O poveste perfect sinceră, remarcă judecătorul Wargrave. Mie personal nu mi-ar fi greu s-o accept. Spune-mi, domnişoară Claythorne, părea să fie tulburată de un sentiment de vină sau de remuşcare pentru atitudinea pe care o avusese?

— Câtuşi de puţin, spuse Vera. Nu părea deloc mişcată.

— Inimi de piatră, fetele astea bătrâne şi cinstite! Invidie, mai ales! spuse Blore.

— E unsprezece fără cinci, remarcă judecătorul Wargrave. Cred că ar trebui s-o invităm pe domnişoara Brent să ia parte la discuţia noastră.

Blore întrebă:

— Nu intenţionaţi să faceţi nimic?

— Nu văd ce am putea face, spuse judecătorul. Bănuielile noastre sunt, pentru moment, numai bănuieli. O să-l rog, totuşi, pe doctorul Armstrong să observe foarte atent purtarea domnişoarei Brent. Să mergem acum în sufragerie.

O găsiră pe Emily Brent pe scaunul unde o lăsaseră. Din spate nu văzură nimic ciudat, în afară de faptul