fiica lor şi de femeia de serviciu. Cea din urmă, s-a dovedit, n-ar fi putut s-o facă. Fiica era o fată bătrână, respectabilă. Părea de necrezut. Aşa de necrezut, încât au achitat-o. Dar niciodată n-au găsit altă explicaţie. Făcu o pauză, apoi spuse: M-am gândit la asta când am văzut toporul... şi pe urmă când, intrând în bucătărie, am văzut-o atât de liniştită şi senină. Nici un semn de tulburare... Fata... cu izbucnirea ei isterică... e ceva natural... la care te aştepţi... nu crezi?

— Se poate, spuse laconic Philip Lombard.

Blore urmă:

— Dar cealaltă! Aşa de îngrijită şi mironosiţă... cu şorţul ăla... al nevestei lui Rogers cred... spunând: "Micul dejun e gata într-o jumătate de oră"... sau aşa ceva. Dacă vrei să ştii părerea mea, femeia asta e nebună de legat! Multe fete bătrâne apucă pe drumul ăsta... vreau să spun, nu se apucă de omorât pe scară largă, ci se cam scrântesc la cap. Din nefericire, ea a apucat-o pe drumul acela. Manie religioasă... crede că e unealta lui Dumnezeu... în sfârşit, ceva de acelaşi gen! Stă în camera ei... ştii... şi citeşte Biblia.

Philip Lombard oftă şi spuse:

— Asta nu prea e o dovadă concludentă de dezechilibru mintal, Blore.

Dar Blore continuă, greoi şi perseverent:

— Şi pe urmă a fost afară... cu haina de ploaie... spunea că s-a dus să se uite cum e marea.

Celălalt dădu din cap:

— Rogers a fost omorât în timp ce tăia lemne pentru foc — adică imediat după ce s-a sculat. Domnişoara Brent n-ar fi avut nevoie să colinde pe-afară câteva ceasuri după aceea. Dacă vrei să ştii ce cred eu, ucigaşul lui Rogers a avut grijă să fie găsit în pat, sforăind.

— Dar nu înţelegi, domnule Lombard? Dacă femeia ar fi nevinovată, i-ar fi frică să plece hoinărind de una singură. Ar face-o numai dacă ar şti că n-are de ce să-i fie frică. Adică, dacă ea însăşi e criminalul.

— Da... e o idee la care nu m-am gândit.

Adăugă cu un rânjet uşor:

— Încântat că nu mă mai suspectezi.

Blore spuse cam jenat:

— Te-am bănuit pe dumneata la început... revolverul ăla... şi povestea ciudată pe care ai spus-o... sau n-ai spus-o. Dar îmi dau seama acuma că greşeam. Făcu o pauză şi continuă: Sper că nici dumneata nu mă crezi vinovat.

Philip zise gânditor:

— S-ar putea să mă-nşel, fireşte, dar nu cred că ai destulă imaginaţie pentru treaba asta. Tot ce pot spune e că dacă dumneata eşti criminalul, eşti un actor straşnic şi îmi scot pălăria în faţa dumitale. Coborî vocea: Şi acum, numai între noi, Blore, şi ţinând seama că probabil vom fi amândoi nişte cadavre înainte de sfârşitul zilei de mâine — ce zici, ai dat atunci o depoziţie falsă?

Blore se mişcă stânjenit de pe un picior pe altul. În cele din urmă spuse:

— Se pare că acum nu mai are nici o importanţă. Ei bine, da, Landor era complet nevinovat. Banda m-a mituit... şi l-am trimis la răcoare. Bagă de seamă, n-aş recunoaşte...

— ...Dacă ar fi vreun martor, sfârşi Lombard cu un rânjet. Rămâne doar între noi doi. Ei, sper că ai scos ceva din treaba aceea.

— Nu atât cât s-ar fi cuvenit. Nişte ticăloşi, toată banda asta a lui Purcell! Am fost totuşi avansat.

— Iar Landor a fost condamnat pe viaţă şi a murit în închisoare.

— Nu puteam să ştiu c-o să moară, nu-i aşa? întrebă Blore.

— Nu, ăsta a fost ghinionul dumitale.

— Al meu? Al lui, vrei să spui.

— Şi al dumitale. Deoarece se pare că, de pe urma acestei fapte, şi viaţa dumitale urmează să fie scurtată într-un chip neplăcut.

— A mea? Blore îl privi ţintă. Crezi că am să-l urmez pe Rogers şi pe ceilalţi? Nu-s eu ăla! Mă păzesc foarte bine, dacă vrei să ştii.

— Ei... nu-mi plac pariurile. Şi chiar aşa, dacă mori, n-o să-mi poţi plăti.

— Ascultă, domnule Lombard, ce vrei să spui?

Philip Lombard îşi arătă dinţii:

— Vreau să spun, dragă Blore, că după părerea mea n-ai nici o şansă.

— Ce?

— Lipsa dumitale de imaginaţie o să te facă o ţintă absolut sigură. Un criminal cu imaginaţia lui U. N. Owen poate să te prindă-n cursă oricând va voi el... sau ea...

Blore se înroşi. Întrebă furios:

— Dar dumneata?

Chipul lui Philip Lombard se înăspri, luând o expresie ameninţătoare.

— Eu am o imaginaţie destul de bună. Am fost în situaţii grele şi înainte, şi am scăpat! Cred... nu vreau să spun mai mult, dar cred că o să scap şi din asta.

 

 

V

 

Ouăle erau în tigaie. Vera, în timp ce prăjea pâinea, se gândea:

"De ce m-am purtat ca o isterică? A fost o greşeală. Fii calmă, draga mea, calmă..."

Doar se lăudase întotdeauna cu echilibrul ei!

Domnişoara Claythorne a fost minunată... şi-a păstrat capul... a pornit imediat înot după Cyril.

De ce se mai gândeşte acum la asta? Totul se terminase... se sfârşise... Cyril se dusese la fund înainte de a ajunge ea la stâncă. Simţise că o ia curentul şi o duce în larg... Se lăsase dusă de val... înotând liniştit, plutind... până ce sosise barca, în cele din urmă...

O lăudaseră pentru curajul şi sângele ei rece...

Numai Hugo nu. Hugo doar se uitase la ea...

Doamne, cum o durea, chiar şi acum, să se gândească la Hugo...

Unde era? Ce făcea? Era logodit... însurat?

— Vera, se arde pâinea!

Vocea Emilyei Brent era aspră.

— Oh, iertaţi-mă, domnişoară Brent, aşa e. Ce proastă sunt!

Emily Brent ridică ultimul ou din grăsimea care sfârâia.

Punând o altă bucată de pâine la prăjit, Vera spuse uimită:

— Sunteţi minunat de calmă, domnişoară Brent.

Emily Brent răspunse, strângând buzele:

— Am fost crescută să nu-mi pierd capul şi să nu fac niciodată multă zarvă.

Vera gândi mecanic:

"Înfrânată... de copil... Asta explică multe..."

Spuse:

— Nu vă e frică?

Făcu o pauză şi apoi adăugă:

— Sau nu vă pasă de moarte?

Moarte! Parcă un burghiu mic şi ascuţit pătrunse în masa solidă, îngheţată din creierul Emilyei Brent. Să moară? Dar ea n-o să moară! Ceilalţi or să moară... da... dar nu ea, Emily Brent. Fata asta nu înţelegea! Emilyei nu-i era frică... nici unul din familia Brent nu era fricos. Toţi ai ei erau militari... Înfruntau moartea fără să clipească.