Dacă în clipa aceea s-ar fi aflat cineva de faţă, ar fi putut vedea cum partea de sus a patului se agită ca în timpul unei nopţi de dragoste.

Dar nu era o noapte de dragoste. Era o noapte de moarte.

64. ENCICLOPEDIE

MUTAŢIE: Când chinezii au anexat Tibetul, ei au adus familii de chinezi, pe care le-au pus să se stabilească acolo, vrând să dovedească cu orice preţ că ţinutul era locuit şi de ei. În Tibet însă presiunea atmosferică este greu de suportat, provocând ameţeli şi edemuri celor neobişnuiţi cu ea. Şi, prin nu se ştie ce mister fiziologic, femeile chineze s-au dovedit incapabile să nască aici, în vreme ce femeile tibetane din satele aflate la cele mai mari înălţimi năşteau fără probleme. Totul se petrecea ca şi cum pământul tibetan îi respingea pe invadatori, al căror organism era impropriu pentru condiţiile de viaţă respective.

EDMOND WELLS,

Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II

65. MARŞUL CEL LUNG

Dis-de-dimineaţă, furnicile-soldat încep să se strângă în jurul a ceea ce fusese poarta numărul 2 şi care acum nu mai era decât o grămăjoară de rămurele umede şi dislocate.

Cele cărora le e frig fac exerciţii de întindere a labelor, prin care şi le dezmorţesc şi se încălzesc. Altele îşi ascut mandibulele sau mimează fente şi figuri de luptă.

Soarele se înalţă în sfârşit, făcând să scânteieze cuirasele armatei ale cărei rânduri se îngroaşă neîncetat. Exaltarea creşte întruna. Toate furnicile ştiu că trăiesc un moment deosebit.

103 683 îşi face apariţia. Multe dintre furnici o recunosc şi o salută. Luptătoarea este însoţită de cele două surori rebele, fiecare de câte o parte. 24 duce coconul fluturelui, în care se distinge neclar o formă întunecată.

Ce e în coconul ăsta? întreabă o furnică-soldat.

Hrană, nimic altceva decât hrană, răspunde 24.

Scarabeii-rinocer sosesc şi ei. Cu toate că nu sunt decât treizeci la număr, provoacă senzaţie! Toţi se înghesuie să-i admire mai îndeaproape. Furnicile ar vrea să-i vadă decolând, dar ei precizează că nu-şi vor lua zborul decât atunci când va fi nevoie. Pentru moment, vor merge pe jos, ca toată lumea.

Furnicile se numără, se încurajează, se congratulează, se hrănesc. Se distribuie mierat şi bucăţi din labele păduchilor-de-frunză înecaţi şi scoşi de sub dărâmături. La furnici, nimic nu se pierde; se mănâncă, de asemenea, ouăle şi nimfele moarte. Umflate de apă ca nişte bureţi, bucăţile de carne trec din mână în mână, sunt uscate şi apoi devorate cu lăcomie.

De îndată ce rasolul acesta rece a fost înghiţit, un semnal ţâşnit nu se ştie de unde ordonă alinierea în formaţie de marş. Înainte, în cruciada împotriva Degetelor!

Armata porneşte.

Furnicile se pun în mişcare într-un şir prelung. Bel-o-kan îşi aruncă braţul înarmat înspre Orient. Soarele răspândeşte o căldură plăcută. Soldaţii intonează străvechiul imn mirositor:

Soare, pătrunde în carcasele noastre goale,

Dezmorţeşte-ne muşchii îndureraţi

Şi uneşte-ne gândurile dezbinate.

Una după alta, furnicile reiau cântecul în cor.

Suntem toate pulberi de soare.

Fie ca stropii de lumină să ne pătrundă în suflet

La fel cum sufletele noastre vor ajunge cândva şi ele nişte stropi de lumină,

Toate nu suntem decât căldură.

Suntem toate pulberi de soare.

Fie ca Pământul să ne conducă paşii!

Noi îl vom străbate în toate direcţiile până ce vom găsi locul de unde nu mai este nevoie să pleci.

Suntem toate pulberi de soare.

Furnicile mercenare ponerine nu cunosc feromonii vorbirii, astfel încât acompaniază cântecul scârţâind. Pentru a scoate sunete, ele îşi deplasează vârful chitinos al toracelui peste banda striată situată în partea cea mai de jos a inelelor abdominale, producând în felul acesta un ţârâit aidoma celui scos de greieri, dar mai aspru şi mai puţin răsunător.

Cântecul de război o dată terminat, furnicile înaintează în tăcere. Dacă paşii le sunt alandala, ritmul muşchiului cardiac este acelaşi pentru toate.

Fiecare se gândeşte la Degete şi la legendele teribile auzite despre aceşti monştri. Dar astfel, unite în haită, se simt atotputernice şi înaintează cu însufleţire şi voioşie. Până şi vântul care a început să bată pare să se fi hotărât să vină în ajutorul cruciadei împingându-le din urmă.

În fruntea cortegiului, 103 683 adulmecă ierburile şi rămurişul care îi trec pe deasupra antenelor.

Mirosul e aici pretutindeni, la fel ca şi micile vietăţi care fug înfricoşate, florile multicolore care ademenesc cu parfumul lor îmbătător, trunchiurile întunecate care ascund cu siguranţă comandouri ostile, ferigile de câmp pline de cosaşi...

Da, totul e acolo, neschimbat. Exact la fel ca prima dată. Totul e acolo, impregnat de mireasma aceasta unică: mirosul marii aventuri care începe din nou!

66. ENCICLOPEDIE

LEGEA LUI PARKINSON: Legea lui Parkinson (care nu are nici o legătură cu boala cu acelaşi nume) susţine că, cu cât o întreprindere se dezvoltă mai mult, cu atât ea angajează mai mulţi oameni mediocri, dar care au cu toate acestea salarii exagerat de mari. De ce? Pur şi simplu deoarece cadrele aflate deja acolo se tem de sosirea unor concurenţi puternici, iar cea mai bună metodă de-a nu-şi crea rivali periculoşi constă în angajarea unor incompetenţi. Iar cea mai bună metodă de suprimare a oricărei veleităţi de-a provoca tulburări este aceea de-a le da salarii excesiv de mari. În acest fel, casta diriguitoare îşi asigură o linişte permanentă.

EDMOND WELLS,

Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute, volumul II.

67. 0 NOUA CRIMA

― Profesorul Maximilien MacHarious era o somitate a Universităţii de chimie din Arkansas. Se afla în vizită în Franţa şi trăsese la hotelul acesta de o săptămână, rosti inspectorul Cahuzacq, răsfoind un dosar.

Jacques Méliès măsura camera în lung şi în lat, luând notiţe. Un poliţist lăsat de pază la uşă îşi vârî capul înăuntru:

― O ziaristă de la Écho du dimanche doreşte să vă vadă, domnule comisar. Îi dau drumul?

― Da.

Laetitia Wells îşi făcu apariţia, superbă ca întotdeauna într-unul din taioarele ei de mătase neagră.

― Bună ziua, comisare.

― Bună ziua, domnişoară Wells! Ce vânt bun vă aduce? Înţelesesem că fiecare urmează să lucreze separat, până când cel mai bun câştigă.

― Asta