nu înseamnă că nu ne putem întâlni la locul enigmei. În definitiv, când ne uităm la "Capcană de gândire", analizăm fiecare în felul lui aceeaşi problemă... Aţi făcut expertiza fiolelor de la CCG?

― Da. După câte spune laboratorul, ar putea fi vorba de o otravă. Sunt o groază de şmecherii cărora le-am uitat denumirile, una mai toxică decât cealaltă, din care poţi obţine tot soiul de insecticide.

― Ei bine, comisare, acum ştiţi tot atât cât ştiu şi eu. Şi autopsia Carolinei Nogard ce a arătat?

― Stop cardiac. Hemoragii interne multiple. Aceeaşi chestie.

― Hmmm... Şi cel de aici? Ce grozăvie!

Savantul roşcat era întins pe burtă, cu faţa întoarsă spre cei aflaţi în camera ca pentru a-i lua de martori, arătând stupefiat şi terorizat de cele întâmplate. Ochii erau ieşiţi din orbite, gura vomase nişte mucozităţi dezgustătoare care-i mânjeau barba stufoasă, urechile continuau să sângereze... Iar peste frunte îi atârna o meşă ciudată, albă, despre care trebuia verificat dacă exista dinaintea morţii. Méliès mai notă că mâinile îi erau crispate pe abdomen.

― Ştiţi cine e?

― Noua noastră victimă este, sau mai degrabă a fost, profesorul Maximilien MacHarious, specialist internaţional în insecticide.

― Ei, da, în insecticide... Cine poate să aibă interesul de-a omorî nişte străluciţi creatori de insecticide?

Contemplară împreună trupul contorsionat al celebrului chimist.

― Vreo ligă de protecţie a naturii? sugeră Laetitia.

― Mda, şi de ce nu nişte insecte? rânji comisarul.

Laetitia îşi scutură bretonul negru.

― Aşa e, de ce nu? Atâta doar că numai oamenii pot citi presa!

Îi întinse o tăietură din ziar, care anunţa sosirea la Paris a profesorului Maximilien MacHarious, în vederea participării la un seminar despre problemele ridicate de invaziile de insecte pe plan mondial. Se menţiona chiar şi faptul că urma să locuiască la hotelul Bellevue.

Jacques Méliès citi articolul şi i-l înmână lui Cahuzacq, care îl puse în dosar. Apoi se apucă că cerceteze amănunţit camera, fără să omită nimic. Îmboldit de prezenţa Laetitiei, poliţistul ţinea să-şi demonstreze profesionalismul meticulos. Nici acum nu găsiră vreo armă, nici urme de efracţie sau amprente pe ferestre, nici răni aparente; nu exista nici cel mai mic indiciu, la fel ca în cazul fraţilor Salta şi al Carolinei Nogard.

Şi nici pe aici nu trecuse prima cohortă de muşte. Asasinul rămăsese deci la locul crimei cinci minute după decesul victimei, ca pentru a supraveghea cadavrul sau pentru a curăţa odaia de orice urmă compromiţătoare.

― Aţi găsit ceva? îl întrebă Cahuzacq.

― Muştelor le-a fost şi aici teamă să vină.

Inspectorul păru consternat. Laetitia se interesă:

― Muştele? Ce au muştele de-a face cu asta?

Deloc supărat că putea prelua din nou iniţiativa, fie şi parţial, comisarul îi debită discursul despre muşte:

― Ideea de-a folosi muştele pentru a ajuta la soluţionarea cazurilor de crimă provine de la un anume profesor Brouarel. În 1890, un fetus afumat dincolo de orice închipuire ă fost descoperit înţepenit în hornul unui şemineu dintr-o casă din Paris. În apartamentul respectiv se perindaseră, în intervalul ultimelor luni, mai mulţi locatari: cine anume ascunsese acolo cadavrul? Brouarel a dezlegat enigma, prelevând din gura victimei ouă de muşte, cercetându-le stadiul de dezvoltare şi stabilind astfel, cu o aproximaţie de o săptămână, data la care fetusul fusese băgat în horn. Vinovaţii au putut fi astfel arestaţi.

Grimasa de dezgust pe care nu şi-o putu stăpâni frumoasa ziaristă îl încurajă pe Méliès să continue pe acelaşi subiect:

― Eu însumi am reuşit să descopăr odată, cu ajutorul acestei metode, că un învăţător, găsit mort în şcoala unde preda, fusese în realitate asasinat în pădure şi transportat apoi într-o sală de clasă, pentru a lăsa să se presupună că e vorba de răzbunarea vreunui elev. Muştele au dovedit-o în felul lor specific: larvele recoltate de pe cadavru proveneau neîndoielnic de la nişte muşte de pădure.

Laetitia se gândi că, la o adică, teoria i-ar putea servi într-o bună zi ca temă pentru un articol.

Satisfăcut, Méliès se întoarse lângă pat. Cu ajutorul lupei sale luminoase, descoperi într-un târziu o gaură minusculă, perfect pătrată, în partea de jos a pantalonului pijamalei de pe cadavru. Ziarista, care se apropiase la rândul ei, ezită o clipă, apoi spuse:

― Vedeţi gaura asta mică? Am observat o tăietură identică pe haina unuia din fraţii Saltă. Avea exact aceeaşi formă...

ZZZZZzzzzzzzz...

Sunetul atât de caracteristic îi răsună comisarului în urechi, făcându-l să-şi înalţe capul. O muscă aflată pe tavan făcu câţiva paşi, apoi decolă şi se roti deasupra lor. Un poliţist, enervat de zgomot, vru s-o alunge, dar comisarul îl opri; îi urmărea cu atenţie traiectoria, vrând să vadă unde avea să coboare.

― Uitaţi-vă!

După câteva cercuri care nu făcură decât să consume răbdarea poliţiştilor şi ziaristei din cameră, musca binevoi să aterizeze pe gâtul cadavrului, după care se strecură sub bărbie şi dispăru dedesubtul corpului profesorului MacHarious.

Intrigat, Jacques Méliès se apropie şi întoarse cadavrul, vrând să vadă unde se dusese musca.

Şi atunci zări inscripţia.

Cu ultimele sale puteri, profesorul MacHarious îşi înmuiase arătătorul în sângele ce i se scurgea din urechi ca să scrie un cuvânt pe cearşaful în care era învelită pătura. Apoi se prăbuşise peste el, poate ca să-l ferească de ochii asasinului sau poate fiindcă murise chiar în clipa aceea...

Toţi cei de faţă se apropiară ca să citească cele şapte litere.

Musca era pe cale de-a sorbi cu trompa sângele ce forma prima literă: "F". După ce termină cu acest aperitiv, trecu la următoarele: "U", "R", "N", "I", "C" şi "I".

 

 

 

68. SCRISOARE CĂTRE LAETITIA

 

Laetitia, draga mea fiică,

Să nu mă judeci aspru.

N-am fost în stare să mai rămân cu tine după moartea mamei tale, deoarece, de fiecare dată când te priveam, ea era cea pe care o vedeam şi de fiecare dată simţeam ceva ca o lovitură de cuţit înroşit în ceafă.

Eu nu fac parte din categoria oamenilor puternici, pe care nimic nu-i atinge şi care înfruntă cu dinţii strânşi cele mai cumplite încercări. În asemenea momente, eu am mai degrabă tendinţa să renunţ la toate