râse, trecându-şi mâna pe faţă. Păcatele mele, că mă fac copiii de râs! adăugă mai mult pentru sine. Dar au dreptate, reluă cu un ton hotărât, au dreptate să râdă de mine. Eu, care l-am cunoscut pe Spiru Haret… Dumneata, domnişoară, ştii cine a fost Spiru Haret, marele Spiru Haret? Să-ţi spună domnul locotenent… Mă rog, n-am avut onoarea să ne cunoaştem…

  — Parcă adineaurea spuneai că-l cunoşti! făcu Marioara, pe care vorba împleticită a învăţătorului începea s-o distreze.

  — Mi s-a părut, răspunse celălalt. Mi s-a părut că-l cunosc… Seamănă cu o rudă de-a mea, dar ăla nu e ofiţer…

  Vădastra ascultă ultimele cuvinte răsuflând mai liniştit. Parcă primejdia trecuse deodată. Ridică măsurat privirea. Patronul tocmai intrase cu un al treilea pahar pe o farfurie, şi văzându-i stând liniştiţi de vorbă la aceeaşi masă nu mai aşteptă plata, ci dispăru imediat închizând uşa în urma lui.

  — Bine că s-a învrednicit grecul ăsta să-mi aducă paharul, făcu învăţătorul, zâmbind cu poftă şi apucând sticla de vin. Acuma, domnule locotenent, deşi n-am avut onoarea să ne cunoaştem, îmi daţi voie să beau acest pahar pentru sănătatea dumneavoastră şi a domnişoarei! Să trăiţi!… spuse dând peste cap paharul şi aşezându-l cuviincios pe masă.

  — Să trăieşti şi dumneata! spuse Marioara ridicând paharul. Când omul se poartă frumos, aşa mai înţeleg şi eu. Dumneata nu bei?! se adresă lui Spiridon.

  — Bea, domnule locotenent, începu bătrânul, te roagă domnişoara, nu se face pentru ca s-o tratezi cu refuz, cum ziceţi dumneavoastră pe aici, pe la oraş…

  Vădastra zâmbi silit, îşi umplu paharul şi-l răsturnă peste cap cu sete. Bătrânul îl privi minunându-se, apoi vru să şi-l umple din nou pe al său, dar sticla se golise.

  — Ei, mă… strigă, bătând cu paharul în masă. O baterie, mă, la gheaţă! Marioara privi mirată spre Spiridon, dar acesta se mulţumea să-şi sugă buzele, zâmbindu-i din când în când pe furiş.

  — Cum vă spuneam, domnişoară, eu am fost cineva pe vremea mea, reîncepu bătrânul. Nu oricine a dat mâna cu marele bărbat şi apostol, Spiru Haret. Eu mi-am înţeles viaţa ca o misiune… Ca o foarte spinoasă şi area misiune. pot zice. dar am avut şi eu necazurile mele. Am şi eu mândria mea, de om care şi-a înţeles chemarea şi n-a avut nici o răsplată. Uite aici, pe domnul locotenent, dumnealui e martor.

  …Vădastra tresări şi-şi privi tatăl cu spaimă. „Dacă e afumat să ştii că mă spune şi mă face de râs!”, îi fulgeră gândul prin minte.

  — Dumnealui e martorul suferinţelor noastre, ale învăţătorilor de la ţară, reluă bătrânul cu hotărâre. Căci orice intelectual e un martor al nostru, şi dumnealui e intelectual, poţi ca să vezi asta numai privindu-l!… Un intelectual e un om subţire, un om cu carte multă… N-am avut cinstea să-l cunosc pe domnul locotenent, dar de cum am intrat aici mi-am spus în sinea mea: iată, acest ofiţer este cineva, este un intelectual…

  Vădastra privi cu înţeles spre Marioara, apoi apucă paharul pe care tocmai îl umpluse şi îl ridică solemn în aer.

  — Să trăiţi! spuse el în general, privindu-i pe amândoi dintr-o singură sclipire.

  — Să trăiţi şi voi! spuse bătrânul şi goli paharul dintr-o spornică înghiţitură. Deşi n-am avut cinstea să cunosc pe domnul locotenent…

  — Ei, iată, că acum îl cunoşti, făcu Marioara.

  — Se zice că cunoşti pe cineva atunci când ştii cu cine ai onoarea să vorbeşti, când ştii, adică, cum se numeşte persoana cu care ai onoarea să vorbeşti…

  — Păi, să-ţi spun eu, ca să nu mai lungeşti vorba, îl întrerupse fata zâmbind. Pe dumnealui îl cheamă Cantemir şi pe mine Marioara.

  — Cum zici că-l cheamă?! Cantemir?! N-o fi chiar Dimitrie Cantemir?!

  — Ba chiar aşa! răspunse fata amuzată şi privi spre Spiridon. Bătrânul izbucni într-un râs zgomotos, care-l făcu să se înece. îşi duse mâna la gură, cutremurându-se multă vreme zguduit de adânci sughiţuri. Vădastra împietrise, cu o privire rea şi ameninţătoare asupra fetei.

  — De ce i-ai spus cum mă cheamă? şopti el sugrumat.

  — Dar bine, domnule locotenent, se trezi bătrânul din râs, ăla a fost om mare! Ăla a fost prinţ, domnule, nu de-al nostru, din popor…

  — Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi, vorbi nervos Vădastra. Eu sunt din altă familie, nu cea a prinţului…

  — Asta ar mai fi lipsit! râse din nou bătrânul, umplându-şi paharul. Aşadar, am cinstea să stau la aceeaşi masă cu locotenentul Dimitrie Cantemir…

  — Ei, şi ce dacă e?! interveni Marioara din nou pusă pe ceartă. Are nume frumos…

  — S-avem iertare, spuse bătrânul cu blândeţe, la vârsta noastră, cu atâtea necazuri, nu mai ştim nici noi ce vorbim! Noi, ăştia… suntem lepădăturile societăţii, cum spune marele scriitor Maxim Gorki. Suntem, ca să zic aşa, pleava păcătoşilor… Multe spune omul când e ameţit. Nu trebuie să vă supăraţi… Cine ţine seama de ce trăncăneşte un biet învăţător de ţară!… Timpul nostru a trecut… parcă nici n-ar fi fost!… Uitaţi-vă acum la mine, asta s-a ales din învăţătorul fruntaş Gheorghe Vasile, discipolul marelui Spira Haret! Un om în afara societăţii! Dar, de ce mă rog?! De ce un om ca mine, pot spune cineva în vremea mea, fruntaş pe judeţ, am ajuns acum…?

  — Haide să mergem, spuse Spiridon încet dând să se scoale de la masă.

  — Stai, domnule Cantemir, făcu bătrânul apucându-i braţul, că nu dau turcii! Stai să mai bei un pahar cu mine că de mult n-am mai băut împreună…

  — Nu pot, că am treabă! se apără Spiridon. Şi domnişoara e grăbită…

  — Lasă domnişoara în pace, că e de-a noastră, din popor. Vino aici, lângă mine, să mai stăm de vorbă. Căci cine ştie dacă te voi mai întâlni… Cum merge cu serviciul?!

  — Bine, mulţumesc, spuse Vădastra evitând să-i întâlnească privirile.

  — Apoi dacă merge bine, eu zic