interioare, fie de dincolo, din apartamentul de alături. Foarte aproape era un cartier sărac, cu o mulţime de prostituate, drogaţi şi, din când în când, câte o crimă. Dancy a început să urle la fereastră:

– HANK. HANK! Vino sus! HANK HANK HANK. VINO REPEDE, HANK.

Am alergat până sus. Tammie era întinsă pe pat, cu părul ăla roşu minunat răspândit pe pernă.

M-a văzut.

– Am fost împuşcată, a îngăimat ea. Am fost împuşcată.

Mi-a arătat o pată pe blugi. Nu mai glumea.

Era îngrozită.

Era o pată roşie, dar părea uscată. Lui Tammie ii plăcea să se folosească de vopselele mele. M-am aplecat şi am atins pata. N-avea nimic, cu excepţia faptului că se drogase.

– Ascultă, i-am zis. N-ai nimic, nu-ţi face griji...

Când să ies, a apărut Bobby bocănind pe scări.

– Tammie! Tammie, ce s-a întâmplat? E totul în regulă?

Evident că Bobby trebuise să se îmbrace, ceea ce explica întârzierea.

Când a năvălit pe lângă mine, i-am aruncat peste umăr:

– Dumnezeule, unde mă duc, dau de tine...

A alergat în apartamentul lui Tammie, urmat de un vecin, un vânzător de maşini uzate, un ţăcănit cu patalama.

Tammie a coborât câteva zile mai târziu, cu un plic.

– Hank, administratoarea tocmai mi-a servit o notă de evacuare.

Mi-a arătat-o. Am citit-o cu atenţie.

– Se pare că e serios, i-am zis.

– I-am spus că o să plătesc chiria din urmă, dar ea mi-a zis: „Vrem să te cari de-aici, Tammie".

– Nu poţi lăsa chiria neplătită prea mult.

– Ascultă, am banii. Pur şi simplu, nu-mi place să plătesc.

Tammie se comporta complet aiurea. Maşina ei nu era înregistrată, plăcuţele de înmatriculare expiraseră de mult şi conducea fără permis. Îşi lăsa maşina parcată zile întregi în diverse zone interzise, în parcări rezervate... Când poliţia o prindea beată, drogată ori fără acte, îi vrăjea şi până la urmă o lăsau să plece. Rupea biletele de parcare de câte ori le primea.

– O să fac rost de numărul de telefon al proprietarului. (Aveam un proprietar care nu dădea pe acolo.) Nu-mi pot face vânt de-aici. Tu n-ai numărul lui?

– Nu.

Tocmai atunci, Irv, un lungan destul de isteţ, care ţinea un bordel şi făcea pe gorila la salonul de masaj din zonă, a trecut pe-acolo.

Tammie s-a dus la el.

– Irv! Irv!

Tipul s-a oprit şi s-a întors. Tammie şi-a fâţâit ţâţele spre el.

– Irv, nu cumva ai numărul de telefon al proprietarului?

– Nu.

– Irv, am nevoie de numărul ăsta. Dă-mi-l şi am să ţi-o sug!

– N-am numărul.

S-a dus până la uşă şi a băgat cheia în broască.

– Hai, Irv, dacă îmi faci rost de număr, ţi-o sug!

– Chiar vorbeşti serios? a întrebat el ezitând, privind-o. Apoi a deschis uşa, a intrat şi a închis-o.

Tammie a alergat spre o altă uşă şi a bătut. Richard a deschis cu precauţie, cu lanţul pus. Era chel, bigot, locuia singur, avea vreo 45 de ani şi se uita încontinuu la televizor. Era rozaliu şi curat ca o femeie. Se plângea mereu de zgomotul din apartamentul meu - nu putea să doarmă, zicea. Administraţia li spusese să se mute. Mă ura. Şi acum una dintre muierile mele era la uşa lui. N-a scos lanţul.

– Ce vrei? a sâsâit el.

– Ascultă, dragă, vreau telefonul proprietarului... Tu locuieşti aici de ani de zile, ştiu că ai numărul lui. Am nevoie de el.

– Pleacă, a zis el.

– Ascultă, iubiţel, am să fiu drăguţă cu tine...

Un pupic, un pupoi drăguţ pentru tine!

– Curvă! a zis el. Paraşută! Richard a trântit uşa. Tammie a venit la mine.

– Hank?

– Da.

– Ăsta m-a făcut paraşută. Cum adică paraşută?

– O paraşută, draga mea, e o curvă.

– Împuţiciunea dracului!

Tammie a ieşit şi a continuat să bată la uşile altor apartamente. Locatarii ori erau plecaţi, ori nu voiau să răspundă.

S-a întors.

– Nu-i cinstit! De ce vor să mă dea afară de aici? Ce-am făcut?

– Nu ştiu, aminteşte-ţi, o fi fost ceva.

– Nu-mi amintesc nimic.

– Mută-te cu mine.

– Tu nu poţi să suferi copilul.

– Ai dreptate.

Zilele s-au scurs. Proprietarul a rămas invizibil, nu-i plăcea să aibă de-a face cu chiriaşii. Administratora n-a cedat în privinţa evacuării. Chiar şi Bobby a devenit mai puţin vizibil, căsca ochii la televizor, îşi fuma marijuana lui şi asculta muzică.

– Auzi, bă, mi-a zis. Nici măcar numi place de gagica ta. Ne strică prietenia, zău!

– Aşa e, Bobby.

M-am dus până în piaţă şi am făcut rost de nişte cutii de carton goale. Apoi sora lui Tammie, Cathy, din Denver, a avut un acces de nebunie - după ce a pierdut un amant - şi Tammie, împreună cu Dancy, a trebuit să se ducă s-o vadă. Le-am dus până la gară şi le-am urcat în tren.

 

 

69.

 

În seara aia, a sunat telefonul. Era Mercedes. O întâlnisem după o lectură în Venice Beach. Avea vreo 28 de ani, un trup mişto, picioare frumoase - o blondă cam de un metru şaizeci, cu ochi albaştri. Avea părul lung şi uşor ondulat, şi fuma încontinuu. Conversaţia ei era plictisitoare, râsul ei era tare şi fals mai tot timpul. Mă dusesem la ea acasă după întâlnirea cu cititorii. Locuia pe faleză, într-un apartament. Eu cântasem la pian, ea la tobe africane. Băusem o cană mare de Red Mountain şi fumasem marijuana. Mă îmbătasem prea tare ca să mai plec. Am dormit acolo în noaptea aia şi am plecat dimineaţa.

– Ştii ce, a zis Mercedes, în perioada asta lucrez pe aici prin apropiere. M-am gândit că aş putea să trec pe la tine.

– Bine.

Am închis telefonul. A sunat din nou. Era Tammie.

– Ascultă, m-am hotărât să mă mut. Am să mă întorc acasă peste două zile. Scoate-mi rochia gal-benă, aia care îţi place, şi pantofii verzi. În rest, toate sunt nişte gioarse. Poţi să le arunci.

– OK.

– Ascultă, n-am nici un chior. N-avem bani nici de mâncare.

– Am să-ţi trimit 40 de dolari mâine dimineaţă, prin Western Union.

– Eşti drăguţ...

Am închis. Peste un sfert de oră a apărut Mercedes. Avea o fustă foarte scurtă, purta sandale şi o bluză decoltată. Şi cercei mici, albaştri.

– Vrei nişte marijuana? a întrebat ea.

– Bineînţeles.

A scos iarba şi hârtiile din poşetă şi s-a apucat să ruleze nişte ţigări. Am desfăcut berea,