Ce ştiu eu. Închid ochii încă mai tare, mă dau şi mai tare cu capul de fereastră, cel mai bine mi-e acum să nu mă gîndesc, să nu mă gîndesc la nimic, la nimeni. Şi-şi prinde capul între mîini, şi capul i se zgîlţîie între ele, şi în acelaşi timp strigă la noi cît îl ţine gura, ca şi cum ar încerca să întreacă zgomotul maşinii şi al ferestrei: Asta înţelesesem încă din prima clipă, Netania! Că trebuie să apăs acum pe întrerupătorul creierului! Că nu-mi face bine să mă gîndesc la el! Şi nici lui taică-meu nu-i face bine asta, şi în general, nu-i bine pentru nimeni să fie acum în creierul meu…

Şi un zîmbet larg şi liniştit i se întinde pe faţă, şi ca de-obicei îşi desface şi braţele pentru o îmbrăţişare. Spectatorii, nu toţi, rîd, puţin derutaţi. Îi zîmbesc cu toţi muşchii faciali pe care-i am, nu ştiu dacă el îmi vede zîmbetul. Îl înarmez pentru drumul pe care-l mai are încă înaintea lui. Cît de sărace sînt expresiile de care dispun feţele noastre.

— Acum, care-i treaba cu tăiţeii? Bine c-aţi întrebat! Sînteţi un public uluitor! Un public care se implică, un public sensibil! Ascultaţi, pe-asta trebuie neapărat s-o auziţi. O dată pe săptămînă, după ce-şi termină treaba cu carneţelele, el pregăteşte tăiţeii pentru supa de pasăre pe-o săptămînă întreagă, pe viaţa mea, asta-i o poveste adevărată – rostogoleşte un rîs răguşit – atunci deodată acolo în jeep creierul meu îmi proiectează un film, nu mă-ntrebaţi de ce, creierul e creier, nu-i cereţi logică: uite-aşa sînt mişcările mîinilor lui cînd frămîntă aluatul, şi aşa îl întinde subţire-subţire ca o foaie de hîrtie…

Aproape fără să schimbe vreo trăsătură a feţei sau a trupului, el alunecă în personajul tatălui lui. Nu l-am văzut niciodată pe taică-său, doar o imitaţie grosolană a lui am văzut în seara aceea în cort, la Beer-Ora, dar după frisonul care mă trece ştiu că acesta e el, că aşa e el.

— Şi-aleargă cu aluatul pe mîini să-l pună la uscat pe patul lor din dormitor, se duce repede şi se-ntoarce repede, tzzz, tzzz, fuge şi prin casă, şi orice treabă face, şi-o şi anunţă cu voce tare, îşi emite către sine comunicate: Acum se ia aluatul, acum se pune aluatul pe lokschnbret, acum se ia un walgerholz, acum se face din aluat ruladă. Chicoteli în sală, din cauza accentului, din cauza imitaţiei, din cauza idişului, din cauza rîsului în cascadă al lui Dovală, dar cei mai mulţi dintre spectatori îl privesc din nou fără nici o expresie, şi eu încep să simt că privirea asta e arma cea mai eficientă a publicului.

— Omul ăsta, vă jur, cît timp sînteţi cu el acasă, îl auziţi vorbindu-şi, dîndu-şi indicaţii, tot timpul se aude din el un zumzet. Adevărul e că-i un om destul de amuzant, dacă nu vă e din întîmplare tată. Şi acum închipuiţi-vă că eu – eu, da? Mă vedeţi? Alo! Deşteptarea! Vorbeşte Dovală al vostru! Starul serii! Splendid, Netania – eu – ca-ntr-un film dement – stau în jeep în mijlocul deşertului şi-l văd deodată în faţa mea, pe taică-meu, ca şi cum el ar fi aici de-adevăratelea, cu toate mişcările lui şi cu toate vorbirile lui, şi cum ia el un cuţit şi taie rulada de aluat de la un capăt iute-iute ca o maşină, ţac ţac ţac, şi de sub cuţit îi zboară lokschn, şi cuţitul e tot timpul la un milimetru de degetele lui şi niciodată nu se taie! Una ca asta lui nu i se-ntîmplă! Maică-mea, că veni vorba, n-avea voie să taie în casă nimic – scoate din el un zîmbet larg, pînă la limitele posibilului, şi apoi încă un pic. De pildă, să cojească o banană avea voie numai în prezenţa unui chirurg şi a unei echipe de la Serviciul de identificare a victimelor de catastrofe. Se tăia cu orice, se rănea, sîngera – ne face cu ochiul, trece încetişor un deget peste fiecare din antebraţele lui, în locul unde ne arătase mai înainte „broderia ei de vene“ – şi deodată, ce văd eu, Netania? Are faţa roşie şi scăldată în sudoare: Ce văd eu? Aşteaptă un răspuns, îi invită prin gesturi pe spectatori să răspundă, dar nimeni nu-i răspunde. Buzele spectatorilor sînt îngheţate. O văd pe ea! Pe mama! Rînjeşte cu supuşenie, cu slugărnicie, cu faţa spre cei doi bărbaţi care-l pîndesc. M-aţi înţeles, flăcăi? Ca şi cum creierul mi-ar azvîrli imediat şi poze de-ale ei…

Bărbatul cu sacou galben se scoală în picioare. Trînteşte o bancnotă pe masă, plata pentru băuturile pe care le-a consumat, şi o trage cu putere de braţ pe nevastă-sa şi-o ridică. În chip ciudat simt aproape uşurare: ne-am întors acasă – şi în general, ne-am întors la realitate. Perechea îşi croieşte drum spre ieşire, şi ochii celor din sală o urmăresc. Celălalt bărbat, spătosul, ar vrea neîndoielnic să li se alăture celor doi, văd lupta care se dă sub tricoul lui col-roulé, dar el simte, pesemne, că ar fi sub demnitatea lui să se lase remorcat de un altul. Cineva încearcă să reţină perechea, insistă pe lîngă cei doi să rămînă. Destul, prea destul, aruncă bărbatul, cît se mai poate-ndura? Omul vine să petreacă, e-n weekend, nu?, vine să se clătească la creier, şi capătă jale de Yom Kippur. Nevastă-sa – picioarele ei groase şi scurte se frîng pe tocuri-cui – zîmbeşte neajutorată şi cu o mînă îşi trage în jos fusta. Cînd privirea bărbatului dă peste cea care ştie să comunice cu spiritele, el şovăie o clipă, o lasă pe nevastă-sa, păşeşte pînă la femeia cea mărunţică, ocolind cîteva mese, şi se apleacă spre ea cu delicateţe. Eu te sfătuiesc să pleci şi dumneata, doamnă, îi spune el, omul ăsta nu-i