ca aţa, înclinându-şi cefele întocmai ca gloabele din 7 Ulani de la Düsseldorf, regimentul nostru. Erau cei care călăriseră drept în iad într-un atac nebunesc de cavalerie la Cambrai, în 1915, cu generalul meu în frunte. Pe atunci noi eram Oberstleutant. Ne trambalam de fiecare dată când vorbeam de plimbarea aceea călare. Parşivi cum sunt englezii, au înşirat mitraliere pe tot locul, aşa că nu era simplu să lansezi o cogeamite şarjă de cavalerie. Dacă ei ar fi fost ăi de-ar fi lansat şarja, noi i-am fi întâmpinat în scări, faţă în faţă, cu săbiile trase şi lăncile pregătite.

Când am ajuns la crinii albi, generalul meu a făcut riduri pe toată fruntea şi s-a pornit să blesteme ca o ceată întreagă de marinari într-un tractir arăbesc!

"Infanterie tipică, trompeta el. Arată ca o droaie de călugăriţe care tocmai au fost violate de nişte marinari francezi. Vezi crinul ăla prostesc de colo? Doi centimetri afară din rând. Înlătură-l, Unteroffizier Martin! La gunoi cu el! Dacă nu suntem atenţi, se va duce dracului toată disciplina!"

La trandafirii roşii - stratul artileriei -, buna noastră dispoziţie a mai crescut cu câteva grade şi ochii noştri albastru-degeraţi s-au înseninat. Trandafirii erau acolo, baterie de baterie, arătând de-a dreptul soldăţeşte.

"Aşa da!" făcea generalul meu, scoţându-şi de trei ori monoclul din ochi, semn că era plăcut impresionat.

Am mers înc-un pic încoace şi-ncolo, admirând priveliştea. Dar când ajunserăm la unitatea de intendenţă - florile albastre de "nu-mă-uita" - se înnoră. Dumnezeule, ce porcărie! Aşa se întâmplă întotdeauna cu trupele de eşalon. Boi de jug, cu toţii. Habar n-au care-i dreptu' şi care-i stângu'. Le dai să ţină nişte paie în mâna dreaptă şi nişte fân în stânga şi pe urmă strigi: "Copita cu paie! Copita cu fân!" Detaşamentele lor de călăreţi nu-şi pot găsi nici o fată care să vrea să aibă de-a face cu ei aşa că nu le rămâne altceva de făcut decât să dea la iepe atunci când au ocazia.

Generalul meu condamnă la moarte tot stratul de "nu-mă-uita", aşa că în amurg am plimbat maşina de tuns iarbă prin toată grămada.

Trupele de blindate - trandafirii roz - au produs o impresie ceva mai bună. Ce sumedenie de spinări drepte! M-am simţit mândru că-s Panzer Unteroffizier. Le-am privit vreme îndelungată şi, în cele din urmă, ne-am autoconvins că lucrurile nu-s chiar atât de negre pe cât par.

"E nevoie de vlagă să fii soldat în Blindate", zicea generalul meu, clănţănind din dinţii lui falşi.

Am clătinat din cap în timp ce treceam pe lângă trupele de geniu - lalelele negre. Ăştia, oricum, sunt găinarii armatei. Dar când am ajuns la unităţile de aprovizionare - stratul de varză -, am avut un şoc. Dragonii lui Moise atârnau pe-acolo ca o grămadă de mădulare infectate de gonoree.

Pe loc, generalul meu le-a condamnat pe toate la moarte: "La camerele de gazare cu ele!", mârâia el, fără a avea habar cât de importantă este o unitate de aprovizionare.

Totul s-a dus dracului când am ajuns jos în livadă şi-am inspectat sperietorile. Purtau uniforme ruseşti. Generalul meu a făcut o mutră nostimă când am descoperit că prima avea cizmele nelustruite. Celelalte două aveau vestoanele încheiate strâmb şi ultima purta chipiul invers.

Generalul meu mai-mai să-i înghită pe grădinari, care au sosit în goană. I-am gonit prin livadă cu atâtea ameninţări şi atât de repede încât le atârnau limbile până-n piept şi curul li se freca de pământ.

Un individ bătrân şi cărunt s-a scăpat pe el ca o fecioară într-o noapte de vară şi i-a împroşcat cizmele de sus până jos. Generalul meu a scos pistolul şi l-a îndreptat către Untermensch care, bineînţeles, a leşinat de frică. L-au trimis pe front a doua zi, să-şi petreacă restul războiului într-o unitate de colecţionari de cadavre.

Eram într-o foarte proastă dispoziţie când ne-am întors la castel. Îngerul victoriei n-a primit decât un salut din mers. Santinelele au deschis furtunos uşile, dar una dintre ele a scăpat-o din mână şi l-a pocnit pe general drept în mutră. Ar fi trebuit să-l auziţi. N-a răcnit ca orice Unteroffizier tâmpit, dar ceea ce le-a spus mergea direct la ţintă. Pur şi simplu i-a împuşcat cu cuvinte pe cei doi gardieni.

"Niciodată să nu umbli cu mănuşi cu oameni de teapa lor", fonfăia el.

Da, generalul meu făcea ce voia cu orice om din divizia noastră. Semna mandate de execuţie fără ca măcar să le citească. Oricum, nu prea pierdeam mult timp cu genul ăsta de treburi.

Pe coridor, ne-am lovit de preotul catolic, care era atât de gras încât se legăna tot timpul. Fiecare bucată din el tremura ca o piftie. Generalul meu s-a oprit pe coridor, fără a lua în seamă salutul preotului.

"Va să zică, tu eşti, venerabile părinte? Nu prea te-arăţi des, dar probabil că eşti ocupat pregătind drumul pentru atâţia soldaţi care cad pentru Vaterland!"

"Prea bine, Herr General!" îngăima pierdut pilotul ceresc, arătând de parcă era gata să dea pe loc ortu' popii.

La vederea preotului militar, generalul meu care-şi vârâse gâtul său lung în guler şi-l înălţă dintr-o dată şi-şi înşurubă mai zdravăn monoclul în ochi.

"Da, trebuie că eşti foarte ocupat, venerabile părinte", i-a scuipat el. Nările nasului său borcănat fremătau de parcă ar fi mirosit un hoit. "Bocancii nu ţi-s lustruiţi, dar probabil că domnii din Detaşamentul Preoţilor au alt regulament de echipare cu care eu nu-s obişnuit! Trei zile consemn în cazarmă, venerabile părinte, şi din oră-n oră te vei prezenta la aghiotantul meu cu cizmele bine lustruite şi cu echipamentul lună. E posibil să ţi se fi permis să te-nvârţi neregimental de jegos în divizia din care-ai venit, dar aici, în divizia mea, nu!"

Aşa că l-am lăsat baltă pe dragonul lui Isus să judece situaţia. După ce-am plesnit de câteva ori cu cravaşa cizmele noastre de călărie, am ordonat jocuri de război pentru toată garnizoana. Aşa obişnuiam să facem de fiecare dată când ofiţerii urmau s-o ia pe coajă. Când am ajuns, erau adunaţi cu toţii. Generalul meu se pricepea la genul ăsta de acţiuni. Era întotdeauna stăpân pe situaţie. Nimeni nu-l fenta niciodată. Eu trebuia să supraveghez ceasul de