carton, aşa că aveam o imagine bună asupra evenimentelor, şi mă aşezasem în aşa fel încât să pot trage din când în când cu ochiul fără ca ei să bage de seamă. Divizia noastră avea cea mai bună ladă cu nisip din toată armata. A avut grijă generalul meu de asta. Erau acolo zeci de râuri, fluvii, tunuri, tancuri; şi pe tot locul poduri pe care le puteam arunca în aer sub nasul inamicului.

Generalul meu a privit multă vreme cu răutate feţele crispate din jurul mesei de război. Apoi le-a ţinut un discurs interminabil despre ce se va întâmpla dacă Germania se va alege, ca de obicei, cu curul tăbăcit de către duşmanii noştri mizerabili.

"De data asta-şi vor bea berea din ţestele noastre, a prezis el. Organele noastre sexuale vor decora zidurile popotelor lor ofiţereşti. Dar - jură el pe monoclul nostru -, înainte de a se ajunge până acolo - şi îndură-se Domnul să nu se întâmple " astfel, adăugă el cu tonul unui arhiepiscop -, trebuie să avem grijă ca duşmanii să ne cunoască. O să-i bombardăm cu foc din artileria cu rază lungă - explica el, plimbându-şi degetul arătător încoace şi-ncolo pe masa de simulare. Apoi blindatele noastre vor înainta într-o formaţie nimicitoare în formă de V. Tigerii noştri grei le vor tăia pofta de război. Pe cei rămaşi îi vom zdrobi sub şenilele tunurilor autopropulsate, iar pe cei ascunşi îi vom prăji cu aruncătoarele de flăcări". Şi-a trântit arătătorul pe un sat, distrugându-l dintr-o lovitură.

Toţi ofiţerii priveau trişti în direcţia satului zdrobit. Vedeţi voi, porţiunea aceea era teritoriu german, cu vaci germane şi cu ţărani de-ai noştri rotofei.

"Germania nu va capitula niciodată, domnilor, băgaţi la cap!" şuiera generalul meu, lăsând monoclul nostru să-i cadă din ochi. Deodată şi-a dat seama ce tâmpenii îndrugă. După o scurtă pauză în cursul căreia a pedepsit câţiva locotenenţi mutându-i la infanterie - fiindcă chicotiseră la o poveste deşucheată -, i-a făcut semn şefului de stat-major, "Mistreţul" - o prăjină uscată de general-maior cu un picior ţeapăn şi cu un plasture pe-un ochi -, care a preluat comanda şi simulacrul de război s-a pornit.

Primul a păţit-o un Rittmeister care înainta prea repede. Confundând propriile linii cu cele ale inamicului, a lăsat câteva Stukas să-i paradească propriul corp de blindate, care pregătea o ambuscadă asupra unor tancuri T-34 ale inamicului. În aceeaşi noapte, Rittmeisterul respectiv vărsa lacrimi amare într-un regiment de linia-ntâi. Generalul meu nu i-a acordat nici măcar permisia regulamentară de trei zile. Cu noi, nimeni nu se simţea în siguranţă. Tocmai când se aciuiau mai bine la Statul-Major şi contau pe-o viaţă lejeră, dintr-o dată îşi luau zborul spre o unitate de linia-ntâi - anticamera Walhallei.

Ceva mai târziu, un maior şi trei locotenenţi s-au trezit mutaţi din braţele ocrotitoare ale Diviziei pentru c-au luat-o greşit cu tancurile inamicului.

Generalul meu devenea din ce în ce mai cătrănit şi privirea-i de gheaţă licărea cumplit.

Întrezăream deja cursul evenimentelor. Înainte de sfârşitul acestor manevre simulate, divizia va fi într-o criză acută de ofiţeri. Era totuşi bine, gândeam eu, că ăştia nu erau ofiţeri adevăraţi, ci doar rezerve - rahat de prisos pentru război, ca să zic aşa. Dar Dumnezeul nostru german i-a păstrat pe cei mai buni pentru desert. Toată furia acumulată a căzut asupra aghiotantului - porcul ăla împuţit. Se infiltrase atât de mult în infanteria lui Ivan încât a pierdut o baterie întreagă de SP-uri. Generalul meu şi-a înălţat gâtul cu o juma' de metru afară din guler, asemeni unui comandant de submarin care-ncearcă să scufunde o navă de luptă. Tolomacul de aghiotant, apucat de un atac de frisoane andaluze, şi-a pornit bateria antiaeriană să doboare suportul nostru aerian. Avioanele cădeau pe toată suprafaţa de simulare ca o ploaie de confetti.

Rânjeam ca un nebun acolo, lângă ceasul meu de carton. Era grozav să-l vezi pe ticălosul de aghiotant la ananghie. Arăta ca un şobolan constipat. Generalul meu i-a spus o grămadă de chestii pe un ton care mai-mai că l-a pus în fund şi s-a strecurat afară ca un candidat la sinucidere pe jumătate înecat.

Pe urmă, generalul meu a oprit jocul de război înainte ca ofiţerii incompetenţi să ne ruineze complet armata. Celor rămaşi, le-a ţinut un discurs lung în care le-a împărtăşit sentimentele lui cu privire la civilii în uniformă. S-a pornit să le spună că Attila era mult mai bun decât un general din ziua de azi. Nu era împovărat cu ofiţeri în rezervă, dar în schimb avea în jurul său războinici înnăscuţi care ştiau să mânuiască o bâtă şi să zdrobească ţestele celor din alte triburi.

Chiar atunci am şters-o trântind uşa după noi. Lăsasem ceasul de carton potrivit la douăşpe şi cinci, numai ca să le dau deştepţilor motiv de gândire. Apoi ne-am schimbat uniforma şi-am pus pe noi costumul de campanie cu artileria noastră de mână la şold.

"La lucru", a ordonat generalul meu, şi a zbughit-o afară printre cârduri de gâşte şi orătănii gâgâitoare care credeau ca şoseaua le aparţine.

"Pe toţi dracii", gândeam. E vreme de rugăciune. Îl cunoşteam pe generalul meu şi ştiam prea bine de ce e-n stare când e prost dispus.

Imediat după împrăştierea păsărilor ne-am suit în maşina statului-major şi-am pornit-o prin satele întunecate cu emblema noastră divizională pe aripa din faţă şi crăpăturile albastre pe faruri, astfel încât nimeni să nu se îndoiască de cine va să vină. Generalul, a bombănit tot drumul. "Lăudat fie Domnul atotputernic şi pace-n lume", gândeam eu.

Generalul meu se hotărâse să-i inspecteze pe trântorii staţionaţi peste tot prin cartierele civililor. Am nimerit peste închisoarea divizională ca un foc de artificii de Crăciun cu efect întârziat. Gardienii jucau cărţi cu prizonierii şi armele le spânzurau prin cuierele de dincolo, din latrine. Ar fi trebuit să-l auziţi pe generalul meu şi să-i vedeţi pe prizonieri şi pe gardieni ţopăind ca nişte gândaci de bucătărie pe o plită încinsă. După ce toţi au fost vârâţi în celule, am primit ordin să încui uşile şi să le nituiesc. Când i-am înmânat cheile generalului meu, le-a azvârlit cât a putut de departe, în capătul