— Asta-i tot ce ai de spus?

— Tot, domnule.

Văzând că Poirot nu mai spune nimic, se înclină puţin stingherit şi, ezitând o clipă, se îndreptă spre uşă, la fel de liniştit şi modest cum venise.

— Asta-i mai fantastic decât toate romanele poliţiste pe care le-am citit, spuse doctorul Constantine.

— Sunt de aceeaşi părere, vorbi Bouc. Din cei doisprezece pasageri ai acestui vagon, nouă s-au dovedit a avea legătură cu cazul Armstrong. Ce urmează, te întreb? Sau, mai bine zis, cine urmează?

— Pot să-ţi dau un răspuns aproape sigur, spuse Poirot. Acum o să sosească detectivul nostru, domnul Hardman.

— Şi el vine să mărturisească?

Poirot n-apucă să-i răspundă, că americanul îşi şi făcu apariţia. Îi privi cu coada ochiului, şi aşezându-se jos, începu cu o voce tărăgănată:

— Ce se întâmplă de fapt în trenul ăsta? Parcă am fi într-o casă de nebuni.

Poirot clipi ironic.

— Eşti absolut sigur, domnule Hardman, că n-ai fost grădinar în casa Armstrong?

— N-aveau grădină, răspunse Hardman prompt.

— Sau majordom?

— N-aveau obiceiuri atât de aristocratice. Nu, n-am avut nici un fel de legătură cu casa Armstrong, deşi încep să cred că sunt singurul în această situaţie! Vi se pare verosimil? Spuneţi-mi, da?

— De fapt, e puţin surprinzător, spuse Poirot, descumpănit.

— Asta-i bună! izbucni Bouc.

— Ai vreo părere proprie asupra crimei, domnule Hardman? îl întrebă Poirot.

— Nu, domnule. Mă depăşeşte. Nu mai ştiu ce să cred. S-ar putea ca toţi să fie amestecaţi; dar cine e de fapt vinovatul, asta nu mai ştiu. Sunt curios cum o să ieşiţi din povestea asta.

— Ghicind.

— Atunci, credeţi-mă, sunteţi un ghicitor foarte dibaci. Da, da, o să le spun tuturor că sunteţi un ghicitor foarte dibaci.

Hardman se aplecă înainte şi-l privi pe Poirot cu admiraţie.

— Vă rog să mă iertaţi, îi spuse, dar nimeni n-ar zice asta, luându-se numai după aspectul dumneavoastră. Îmi scot pălăria în faţa dumneavoastră. Într-adevăr, să ştiţi c-o fac.

— Sunteţi prea amabil, domnule Hardman.

— Deloc, deloc. Pur şi simplu, o meritaţi.

— Totuşi, spuse Poirot, problema nu este încă rezolvată în întregime. Putem spune oare în mod cert că ştim cine l-a ucis pe Ratchett?

— Pe mine să nu mă puneţi la socoteală, spuse Hardman. Eu n-am spus nimic. Sunt doar plin de admiraţie. Ce-i cu ceilalţi doi pe care încă nu i-aţi ghicit? Vreau să spun, bătrâna americană şi camerista? Am putea să le considerăm singurele persoane nevinovate din tren?

— Până când, spuse Poirot zâmbind, le vom putea găsi un loc în mica noastră schemă ca... ce să spun?... îngrijitoare şi bucătăreasă la familia Armstrong.

— Ei bine, nimic pe lume n-o să mă mai mire de acum înainte, spuse Hardman, calm şi resemnat. O casă de nebuni, asta e, o casă de nebuni!

— Ah, mon cher, asta ar însemna să mergem cu coincidenţele puţin prea departe, spuse Bouc. Nu pot fi toţi amestecaţi.

Poirot îi privi dojenitor.

— Nu înţelegi, îi spuse. Nu înţelegi deloc. Spune-mi, ştii cine l-a omorât pe Ratchett?

— Dar dumneata? pară Bouc.

Poirot înclină capul.

— Oh, da, spuse el. Ştiu de câtăva vreme. E atât de limpede, încât mă mir că n-ai observat şi dumneata. Privi înspre Hardman: Dar dumneata?

Hardman clătină din cap şi-l privi plin de curiozitate.

— Nu ştiu, nu ştiu deloc. Care dintre ei?

Poirot râmase câtăva vreme pe gânduri. Apoi spuse:

— Vrei să fii aşa de bun, domnule Hardman, şi să chemi toată lumea aici? Există două soluţii posibile ale acestui caz. Vreau să vi le expun pe amândouă, tuturor.

CAPITOLUL IX

POIROT PROPUNE DOUA SOLUŢII

Pasagerii se strânseră în vagonul restaurant şi îşi ocupară locurile obişnuite în jurul meselor. Aveau toţi aceeaşi expresie, de teamă şi nerăbdare. Domnişoara Ohlsson mai plângea încă, iar doamna Hubbard căuta s-o liniştească.

— Încearcă să te stăpâneşti, draga mea. Totul o să fie cum nu se poate mai bine. Nu trebuie să te pierzi cu firea. Dacă printre noi se află un criminal ticălos, ei bine, ştim cu toţii că nu dumneata eşti. Ar fi nebun acela care ar crede aşa ceva. Aşază-te aici, iar eu voi sta lângă dumneata. Şi nu-ţi mai fă griji degeaba.

Poirot se ridică în picioare. Toate vocile, chiar şi cea a doamnei Hubbard, amuţiră.

Conductorul, lângă uşă, părea încurcat.

— Îmi daţi voie să stau, domnule?

— Bineînţeles, Michel.

Poirot îşi drese vocea.

— Doamnelor şi domnilor, voi vorbi în englezeşte, întrucât cred că toţi cei de faţă cunosc puţin această limbă. Ne-am adunat aici pentru a lămuri cauzele morţii lui Samuel Edward Ratchett, alias Cassetti. Există două soluţii posibile ale crimei. Vi le voi expune pe amândouă şi voi ruga apoi pe domnul Bouc şi pe doctorul Constantine, aici de faţă, să aprecieze care soluţie e cea corectă.

Cu toţii cunoaştem faptele întâmplate. Domnul Ratchett a fost găsit înjunghiat astăzi dimineaţă. Ştim că se mai afla încă în viaţă azi-noapte la ora 12.37 când a schimbat câteva cuvinte, prin uşa închisă, cu conductorul vagonului nostru. În buzunarul pijamalei sale a fost găsit un ceas, ale cărui limbi se opriseră la ora unu şi un sfert. Doctorul Constantine, care a examinat cadavrul a doua zi dimineaţă, a situat intervalul în care s-a putut produce moarte între miezul nopţii şi ora două dimineaţa. La o jumătate de oră după miezul nopţii, cum ştim, trenul s-a înzăpezit. Din acest moment a devenit imposibil pentru oricine să părăsească trenul.

Potrivit declaraţiilor domnului Hardman, care lucrează la o agenţie de detectivi din New York (câteva capete se întoarseră spre Hardman), nimeni n-ar fi putut trece prin dreptul compartimentului său — numărul 16, de la capătul vagonului — fără să fi fost văzut de el. Suntem deci siliţi să tragem concluzia că criminalul se află printre pasagerii acestui vagon, vagonul Istanbul-Calais. Aceasta a fost, ca să spun aşa, teoria noastră.

— Cum? exclamă Bouc uluit.

— Dar vă voi supune atenţiei şi o altă teorie, foarte simplă de altfel. Domnul Ratchett avea un duşman de care se temea. I l-a descris domnului Hardman şi i-a mai spus că dacă acesta va încerca până la urmă să-l omoare, e foarte probabil că o va face în a doua noapte după plecarea din Istanbul.

Ei bine, doamnelor şi domnilor, vă pot spune acum