că domnul Ratchett ştia mai multe decât a spus. Duşmanul, după cum se aştepta domnul Ratchett, s-a urcat în tren la Belgrad, sau probabil la Vincovici şi, în acest din urmă caz, pe uşa lăsată deschisă de colonelul Arbuthnot şi domnul MacQueen când au coborât pe peron. Avea o uniformă de conductor, pe care o purta deasupra hainelor obişnuite, precum şi un şperaclu cu ajutorul căruia a putut pătrundă în compartimentul domnului Ratchett, deşi uşa era încuiată. Domnul Ratchett se afla sub efectul unui somnifer. Asasinul l-a înjunghiat cu o deosebită sălbăticie şi apoi a ieşit pe uşa care comunică cu compartimentul doamnei Hubbard...

— Aşa e, spuse doamna Hubbard dând din cap.

— A vârât, în trecere, pumnalul pe care-l folosise în geanta doamnei Hubbard, aflată la îndemână. Fără să ştie, a pierdut tot acolo un nasture de la uniformă. Apoi s-a strecurat afară din compartiment şi, tiptil, a luat-o de-a lungul coridorului. A ascuns în grabă uniforma într-un geamantan dintr-un compartiment gol în momentul acela, şi după câteva clipe, îmbrăcat în haine civile, a coborât din tren puţin înainte de plecarea acestuia, din nou pe uşa de lângă vagonul restaurant.

Toţi răsuflară uşuraţi.

— Dar ce-i cu ceasul? întrebă Hardman.

— Aici avem explicaţia întregului mister. Domnul Ratchett a uitat să-şi dea ceasul înapoi cu o oră, cum ar fi trebuit s-o facă, pe când se afla la Tzaribrod. Ceasul său, deci, înregistra în continuare vremea după orarul est-european, care are un avans de o oră faţă de cel din Europa centrală. Prin urmare, Ratchett a fost asasinat la douăsprezece şi un sfert... şi nu la unu şi un sfert.

— Dar e absurd, strigă Bouc. Cum rămâne atunci cu vocea care s-a auzit din compartimentul lui la unu fără douăzeci şi trei de minute? Era fie vocea lui Ratchett... fie a asasinului său.

— Nu neapărat. S-ar putea să fi fost, să zicem, a unei a treia persoane. Adică a cuiva care a intrat să-i spună ceva lui Ratchett şi l-a găsit pe acesta mort. A apăsat pe butonul soneriei, voind să-l cheme pe conductor, apoi, aşa cum spuneai dumneata, i-a intrat deodată frica-n oase, temându-se să nu fie acuzat de crimă; şi atunci, la întrebarea conductorului care sosise, a răspuns dându-se drept Ratchett.

— E posibil, recunoscu Bouc, înciudat.

Poirot privi spre doamna Hubbard.

— Da, doamnă, parcă voiaţi să spuneţi ceva...?

— Ei bine, nu mai ştiu ce-am vrut să spun. Credeţi că şi eu am uitat să-mi dau ceasul înapoi?

— Nu, doamnă. Cred că l-aţi auzit pe asasin trecând, dar eraţi aproape adormită; mai târziu aţi avut un coşmar, cum că un bărbat se afla în compartimentul dumneavoastră, v-aţi trezit brusc şi aţi sunat după conductor.

— Bine, presupun că s-ar putea să fi fost aşa, spuse doamna Hubbard.

Prinţesa Dragomiroff se uita fix la Poirot de câtăva vreme.

— Cum explicaţi declaraţiile cameristei mele, domnule?

— Foarte simplu. Camerista dumneavoastră a recunoscut ca aparţinându-vă batista pe care i-am arătat-o. E adevărat, a încercat oarecum stângaci să vă apere. Ea l-a întâlnit, după cum spune, pe asasin, dar mai devreme, pe când trenul se afla în gara Vincovici. A pretins că l-a văzut cu o oră mai târziu, încercând astfel, fără prea multă pricepere, să vă furnizeze un alibi inatacabil.

Prinţesa lăsă capul în jos.

— Nu vă scapă nimic, domnule. Vă admir.

Urmară câteva momente de tăcere. Doctorul Constantine bătu deodată cu degetul în masă. şi toţi tresăriră.

— Dar nu, spuse el, nu şi nu! E o explicaţie care nu stă în picioare. Îi şi găsesc de pe acum vreo douăsprezece cusururi. Crima n-a fost comisă astfel... şi domnul Poirot ştie foarte bine asta.

Poirot se uită atent la el.

— Mda, văd că trebuie să-ţi expun şi a doua soluţie la care m-am gândit, spuse el. Dar nu renunţa nici la asta prea repede. S-ar putea să fii de acord cu ea mai târziu.

Se întoarse din nou spre ceilalţi.

— Mai există şi o altă soluţie posibilă. Iată cum am ajuns la ea. După ce-am auzit toate mărturiile, am lăsat capul pe spate, am închis ochii şi am început să cuget. Unele elemente îmi păreau a fi demne de toată atenţia. Le-am enumerat prietenilor mei. Unele dintre ele le şi elucidasem. Spre exemplu, pata de grăsime de pe paşaport, etc. Voi trece la celelalte. Primul şi cel mai important mi-a fost sugerat de o remarcă a domnului Bouc, pe când ne aflam la masă, în prima zi de călătorie; dânsul îmi spunea că cei adunaţi în vagonul restaurant formează un grup interesant, întrucât este atât de variat, reprezentând de fapt toate clasele şi naţionalităţile.

Am fost de aceeaşi părere, dar după aceea, când mi-am amintit de ea, am stat să mă întreb dacă e posibil, în genere, în orice alte condiţii, să întâlneşti un astfel de grup. Răspunsul pe care l-am găsit a fost: numai în America. Acolo poţi găsi într-o casă, să zicem, atâtea naţionalităţi: un şofer italian, o guvernantă englezoaică, o educatoare suedeză, o cameristă franţuzoaică şi aşa mai departe, De aici mi-a venit şi ideea să "ghicesc", adică să distribui, ca un regizor, fiecărei persoane câte un rol în tragedia familiei Armstrong. Ei bine, rezultatul a fost extrem de interesant şi satisfăcător.

Apoi am examinat declaraţiile fiecăruia în parte şi am constatat unele lucruri curioase. Să luăm mai întâi cele spuse de domnul MacQueen. Prima mea întrevedere cu dânsul a fost pe deplin satisfăcătoare. Dar la a doua a făcut o remarcă puţin ciudată. I-am spus că am descoperit un bileţel în care era menţionat cazul Armstrong. Mi-a spus: "Dar cu siguranţă...", apoi s-a oprit brusc, după care a continuat: "Vreau să spun, asta a fost oarecum o neglijenţă din partea bătrânului".

Mi-am dat seama că nu asta începuse să spună domnul MacQueen. Presupunând că ceea ce voia, de fapt, să spună era: "Dar cu siguranţă că a fost ars!", înseamnă că MacQueen ştia de bilet şi de distrugerea lui, cu alte cuvinte el era fie asasinul, fie un complice al acestuia.

Buun. Urmează valetul. El ne-a spus că stăpânul său obişnuia să ia somnifere când călătorea cu trenul. S-ar putea să fie