adevărat, dar se pune problema: e verosimil ca Ratchett să fi luat un somnifer astă-noapte? Pistolul automat de sub perna lui infirma presupunerea că ar fi luat. E limpede că Ratchett avea de gând să vegheze la noapte. Narcoticul i-a fost administrat, fireşte, fără voia şi fără ştirea lui. De către cine? Fără doar şi poate, de către MacQueen sau valet.

Ajungem acum şi la declaraţia domnului Hardman. Cred tot ce mi-a spus despre propria-i identitate. Dar în ce priveşte metodele de care a uzat pentru a-l păzi pe Rachett, ei bine, descrierea acestora nu e nici mai mult nici mai puţin decât absurdă. Singurul mod eficient prin care putea să-l apere pe Ratchett era să fi petrecut noaptea în compartimentul lui, sau undeva de unde ar fi putut supraveghea uşa acestuia. Singurul lucru pe care îl dovedeşte clar declaraţia sa este că nimeni din vreo altă parte a trenului n-ar fi putut să-l ucidă pe Ratchett. Deci, aria se restrânge la vagonul Istanbul-Calais, ceea ce mi se părea a fi un fapt cam curios şi inexplicabil, drept care l-am lăsat deoparte, pentru a mai reflecta asupra lui.

Cred că toată lumea a aflat de cele câteva cuvinte schimbate între domnişoara Debenham şi colonelul Arbuthnot, pe care le-am auzit fără voia mea. Ceea ce m-a frapat a fost faptul că în timpul acelei convorbiri, colonelul Arbuthnot i-a spus Mary; de asemenea, reieşea limpede, după tonul discuţiei, că se afla în termeni intimi cu ea. Dar, în acelaşi timp, totul părea să indice că o întâlnise doar cu câteva zile înainte... şi eu îi cunosc bine pe englezii de tipul colonelului. Chiar dacă s-ar fi îndrăgostit de la prima vedere de domnişoara Debenham, ar fi făcut totul încet, după etichetă, fără să precipite lucrurile. Am conchis deci că, de fapt, colonelul Arbuthnot şi domnişoara Debenham se cunoşteau bine şi că, din anumite motive, ţineau să apară ca străini unul de altul. Un alt element, de mai mică importanţă, este că domnişoara Debenham mi-a părut foarte familiarizată cu termenul american "distanţă lungă" pentru convorbirile telefonice, deşi domnişoara Debenham îmi spusese că nu a fost niciodată în Statele Unite.

Să trecem la un alt martor. Doamna Hubbard ne-a relatat că, stând întinsă în pat, n-a putut să vadă dacă uşa de acces dintre compartimente era încuiată sau nu, drept care a rugat-o pe domnişoara Ohlsson să verifice acest lucru. Dar această declaraţie ar fi fost perfect adevărată dacă dânsa ar fi ocupat unul din compartimentele având numere 2, 4 sau 12, sau orice alt număr par, întrucât în aceste compartimente, într-adevăr, zăvorul se află exact sub clanţa uşii; în compartimentele cu numere impare, cum ar fi 3, să zicem, zăvorul se află însă deasupra clanţei şi, ca atare, nu poate fi în nici un fel mascat de o poşetă atârnată de clanţă. Am fost nevoit să trag concluzia că doamna Hubbard a născocit un incident care în realitate nu s-a petrecut.

Ajunşi aici, daţi-mi voie să spun câteva cuvinte despre timp. După părerea mea, elementul realmente interesant în legătură cu ceasul sfărâmat este locul în care a fost găsit... şi anume în buzunarul hainei de la pijama a lui Ratchett, un loc, veţi fi de acord cu mine, deosebit de incomod şi ciudat pentru a ţine ceasul, cu atât mai mult cu cât există un "cârlig" special deasupra patului, pentru ceas. Mi-am dat seama, prin urmare, că ceasul a fost pus deliberat acolo, cu ora schimbată. Crima nu a fost deci comisă la unu şi un sfert.

A fost comisă, atunci, mai devreme? Mai exact, la unu fără douăzeci şi trei de minute? Prietenul meu, domnul Bouc, a sugerat, ca un argument în favoarea acestei ipoteze, strigătul puternic care m-a trezit pe mine din somn. Dar dacă Ratchett luase un somnifer, este limpede că n-ar fi putut striga. Dacă ar fi fost în stare să strige, cu atât mai mult ar fi fost în stare să se apere într-un fel sau altul. Or, nu există nici o urmă de împotrivire, de luptă.

Mi-am reamintit că MacQueen menţionase în două rânduri (şi a doua oară foarte insistent) că Ratchett nu vorbea deloc franţuzeşte. Aşa am ajuns la concluzia că întreaga poveste de la unu fără douăzeci şi trei de minute nu a fost altceva decât o comedie care îmi era destinată! Oricine ar fi remarcat trucul cu ceasul... procedeu destul de obişnuit în romanele poliţiste. S-a presupus deci că îmi voi da seama despre ce e vorba şi că, încântat de propria nu deşteptăciune, voi presupune că, întrucât Ratchett nu vorbea franţuzeşte, vocea pe care am auzit-o la unu fără douăzeci şi trei de minute nu poate fi a lui şi că deci Ratchett trebuie să fi fost mort. Sunt convins însă că la unu fără douăzeci şi trei de minute Ratchett mai zăcea încă adormit.

Dar procedeul a reuşit! Am deschis uşa şi am privit afară. Şi am auzit într-adevăr cuvintele rostite în franţuzeşte. Iar dacă aş fi fost într-atât de obtuz încât să nu înţeleg rostui acelei fraze, era prevăzută să mi se atragă atenţia. La nevoie MacQueen trebuia să apară în scenă şi să mi spună: "Scuzaţi-mă, domnule Poirot, nu se poate să fi vorbit domnul Ratchett. El nu ştia franţuzeşte".

Şi acum când a avut loc într-adevăr crima? La ce oră, adică? Şi cine a comis-o?

După părerea mea, care rămâne numai o părere, Ratchett a fost ucis foarte aproape de ora două, adică la limita intervalului specificat de doctor.

În ce priveşte ucigaşul...

Se opri, uitându-se atent spre ascultători. Nu se putea plânge do lipsă de atenţie Fiecare ochi era aţintit asupra lui. Era o linişte atât de mare, încât se putea auzi şi bâzâitul muştelor. Continuă calm:

— Am fost izbit în mod deosebit de extraordinara dificultate de a găsi probe compromiţătoare împotriva oricărui pasager, şi de coincidenţa cam ciudată că în fiecare caz în parte alibiul era furnizat de către ceea ce aş numi persoane "improbabile". Astfel, domnul MacQueen şi colonelul Arbuthnot şi-au oferit reciproc alibiuri... adică două persoane despre care e foarte puţin probabil să se fi cunoscut