Şi atunci, domnilor, am văzut soluţia. Erau toţi amestecaţi. Atâţia oameni legaţi de cazul Armstrong să călătorească întâmplător în acelaşi tren — aşa ceva era nu numai improbabil, ci imposibil. Nu putea fi vorba de o întâmplare, ci de un plan premeditat. Mi-am adus aminte de o remarcă a colonelului Arbuthnot în legătură cu procesele cu juraţi. Un juriu este compus din douăsprezece persoane: erau doisprezece pasageri, iar Ratchett a fost înjunghiat de douăsprezece ori. Şi ceea ce nu mi-a dat pace tot timpul, anume ciudatul fapt că atâţia oameni călătoresc cu vagonul Istanbul-Calais pe o vreme atât de nepotrivită, s-a lămurit deodată.

Ratchett scăpase de pedeapsa justiţiei în America. În privinţa vinovăţiei sale nu există nici o bănuială. Mi-am imaginat un juriu auto-constituit din doisprezece oameni, care l-au condamnat la moarte şi care au fost obligaţi de împrejurări să acţioneze şi în calitate de călăi. Această ipoteză dădea dintr-o dată întregii întâmplări o înlănţuire clară, evidentă. Astfel, totul mi-a apărut limpede în faţă, ca un mozaic perfect, în care fiecare îşi juca rolul ce-i fusese distribuit. Totul fusese aşa fel ticluit, încât dacă ar fi căzut bănuiala asupra cuiva, mărturiile altcuiva sau ale celorlalţi să o îndepărteze şi să încurce astfel şi mai mult iţele. Mărturia lui Hardman era necesară pentru cazul în care cineva, complet nevinovat, din afară, ar fi fost suspectat şi n-ar fi fost în stare să găsească un alibi. Pasagerii din vagonul de Istanbul nu erau, în acest sens, în pericol. Declaraţiile lor fuseseră pregătite dinainte până la cel mai mic amănunt. Totul fusese inteligent plănuit, ca un joc din acela în care orice indiciu nou descoperit încurcă şi mai rău lucrurile. Aşa cum remarcase prietenul meu, domnul Bouc, cazul părea fantastic de absurd! Aceasta era tocmai impresia pe care voiau s-o creeze autorii lui.

Explică această soluţie totul? Da, explică: natura rănilor, fiecare provocată de altă persoană; scrisorile de ameninţare atât de artificiale — artificiale întrucât erau neautentice, scrise doar pentru a fi folosite ca dovezi. Fără îndoială că au existat şi scrisori autentice, care-l avertizau pe Ratchett de ceea ce-l aşteaptă, dar pe acestea MacQueen le-a distrus, punând altele în loc. Apoi povestea lui Hardman, cum că ar fi fost angajat de către Ratchett, era o minciună, fireşte, de la un cap la altul, iar descrierea acelui fictiv "omuleţ negricios cu voce de femeie" era foarte convenabilă, deoarece avea avantajul că nu acuza pe nici unul din conductori şi că se aplica la fel de bine unui bărbat cât şi unei femei.

Ideea înjunghierii pare la prima vedere stranie, dar dacă stăm să ne gândim mai bine, ne apare cum nu se poate mai potrivită împrejurărilor. Pumnalul este o armă care poate fi folosită de oricine, fie că e slab sau puternic şi, în plus, nu face zgomot. Îmi închipui, deşi n-ar putea să greşesc, că fiecare a intrat prin compartimentul doamnei Hubbard în cel al lui Ratchett, aflat în întuneric... şi a lovit! Astfel, nimeni n-a ştiut a cui lovitură l-a omorât de fapt.

Ultima scrisoare, pe care Ratchett a găsit-o probabil pe pernă, a fost arsă cu grijă. În lipsa oricărui indiciu care să atragă atenţia asupra cazului Armstrong, n-ar fi existat nici un motiv de a suspecta pe vreunul din pasagerii trenului. S-ar fi conchis că e vorba de un criminal venit din afară şi, bineînţeles, "omuleţul negricios cu voce de femeie" ar fi fost văzut de unul sau mai mulţi pasageri coborând din tren la Brod.

Nu ştiu exact ce s-a întâmplat în momentul când conspiratorii şi-au dat seama că această parte din planul lor era zădărnicită de înzăpezirea trenului. A avut loc, îmi închipui, o întrunire grabnică, la care s-a hotărât să se meargă înainte. E adevărat însă că acum absolut toţi pasagerii puteau fi bănuiţi — dar şi această posibilitate s-a prevăzut şi s-au luat măsuri. Singurul lucru care mai rămânea de făcut era să se încurce şi mai mult iţele. Două "indicii" au fost "montate" în compartimentul lui Ratchett... unul incriminându-l pe colonelul Arbuthnot (care avea însă cel mai puternic alibi şi ale cărui relaţii cu familia Armstrong erau, probabil, cel mai greu de dovedit) şi un al doilea, batista, incriminând-o pe prinţesa Dragomiroff, care, însă, în virtutea poziţiei sale sociale, a fragilităţi fizice şi a alibiului furnizat de către cameristă şi conductor, era practic intangibilă. Apoi, pentru a face totul şi mai confuz, s-a recurs la o pistă falsă — femeia fictivă în chimonoul vişiniu. Din nou, trebuia să particip direct, ca martor, la acest truc. Aud o bufnitură puternică lângă uşa mea. Mă scol şi privesc afară... şi văd acel chimono vişiniu dispărând în depărtare. Trei martori aleşi cu multă grijă — conductorul, domnişoara Debenham şi MacQueen — o vor vedea şi ei. Cineva cu simţul umorului a pus, după o matură chibzuinţă, chimonoul în valiza mea, în timp ce eu anchetam în vagonul restaurant. Cui îi aparţine de fapt, nu ştiu. Bănuiesc că e al contesei Andrenyi, deoarece în bagajul ei am zărit doar un négligé prea elegant pentru a fi folosit ca simplu capot.

Când MacQueen a aflat, pentru prima oară, că scrisoarea pe care o arsese cu atâta grijă scăpase în parte distrugerii şi că tocmai cuvântul Armstrong rămăsese vizibil, i-a înştiinţat de grabă pe ceilalţi. Era limpede că din acest moment poziţia contesei Andrenyi era periclitată, de aceea soţul ei a purces de îndată la modificarea paşaportului. Aceasta a fost a doua neşansă!

Toţi s-au înţeles că trebuie să tăgăduiască vehement orice legătură cu familia Armstrong. Ştiau că nu am mijloace la îndemână pentru a descoperi adevărul şi nu credeau că voi cerceta serios până când nu aş fi avut bănuieli asupra vreunei persoane anume.

Mai rămânea un lucru de elucidat. Admiţând că teoria mea e cea justă — şi cred că trebuie să fie justă — atunci e limpede că şi conductorul trebuie să fi fost implicat în complot. Dar dacă aşa