stau lucrurile, am avea atunci treisprezece persoane, în loc de douăsprezece. În locul obişnuitei formule "Din toţi aceştia unul singur e vinovat", se punea problema de a descoperi care din cele treisprezece persoane e nevinovată. Cine ar putea fi acea persoană?

Am ajuns la o concluzie tare ciudată. Şi anume că persoana care n-a avut nici un amestec în făptuirea crimei era cea care ar fi fost cel mai repede bănuită de aşa ceva. Mă refer la contesa Andrenyi. Am fost impresionat de felul grav şi solemn cu care şi-a dat contele cuvântul de onoare că soţia lui n-a părăsit deloc compartimentul în noaptea trecută. Am dedus că contele Andrenyi a luat, ca să spun aşa, locul soţiei sale.

În aceste condiţii, reieşea că Pierre Michel a fost unul din cei doisprezece. Dar cum se poate explica complicitatea lui? În fond, e un om corect, care se află de mulţi ani în slujba companiei şi nu e genul de om care poate fi mituit pentru a da o mână de ajutor la făptuirea unei crime. Deci, Pierre Michel trebuia să fi fost implicat în tragedia familiei Armstrong. O supoziţie, totuşi, foarte puţin probabilă. Atunci mi-am adus aminte că îngrijitoarea care murise fusese franţuzoaică. Să presupunem că nefericita fată ar fi fost fiica lui Pierre Michel; aceasta ar explica totul şi, în plus, şi locul ales pentru realizarea crimei. Mai erau şi alţii al căror loc în drama Armstrong era încă nelămurit? Pe colonelul Arbuthnot l-am trecut ca prieten al lui Armstrong. Probabil făcuseră războiul împreună. Locul cameristei Hildegarde Schmidt în casa Armstrong n-a fost greu de ghicit. Poate din cauză că sunt gurmand, fapt e că simt când cineva e un bun bucătar. Am întins cursa... şi s-a prins. I-am spus că ştiu că e o bucătăreasă destoinică, iar ea mi-a răspuns: "Da, într-adevăr, toate doamnele la care am lucrat spuneau aşa". Dar dacă eşti cameristă, stăpânii nu prea au prilejul să afle dacă ştii sau nu să găteşti bine.

Venea apoi la rând Hardman. Se vedea limpede că nu făcuse parte din personalul casei Armstrong. Nu-mi rămânea decât să-mi închipui că fusese îndrăgostit de tânăra franţuzoaică. I-am vorbit despre farmecul femeilor străine... şi din nou am obţinut reacţia pe care o aşteptam. I-au dat deodată lacrimile. A pretextat că sunt din cauza zăpezii.

Mai rămânea doamna Hubbard. Dânsa, trebuie spus, a jucat cel mai important rol în toată această înscenare. Întrucât ocupa compartimentul ce comunica cu cel al lui Ratchett, era cea mai expusă bănuielilor. Prin însăşi forţa împrejurărilor, ea nu putea avea nici un alibi. Pentru a juca rolul pe care l-a jucat — de mamă americană foarte iubitoare, puţin ridicolă, în orice caz foarte naturală — era nevoie de o artistă. Or, exista o artistă care avea legătură cu familia Armstrong, şi anume mama doamnei Armstrong. Linda Arden, actriţa...

Se opri.

Cu o voce melodioasă, caldă, visătoare, cu totul alta decât cea pe care i-o auziseră în cursul călătoriei, doamna Hubbard spuse:

— Mi-am dorit întotdeauna să joc roluri de comedie.

Continuă dusă pe gânduri:

— Greşeala cu poşeta a fost prostească. Ceea ce arată că repetiţiile trebuie făcute foarte atent. Aici unde am repetat ne aflam într-un compartiment cu număr par, mi se pare. Nici nu mi-a trecut prin cap că zăvoarele ar putea fi puse în alt loc.

Îşi mută puţin scaunul şi-l privi pe Poirot drept în ochi.

— Ştiţi totul, domnule Poirot. Sunteţi un om într-adevăr remarcabil. Dar nici chiar dumneavoastră nu vă puteţi imagina ziua aceea îngrozitoare, la New York. Am fost înnebunită de durere... la fel servitorii. Şi colonelul Arbuthnot se afla acolo. Era cel mai bun prieten al lui John Armstrong.

— Mi-a salvat viaţa în timpul războiului, spuse Arbuthnot.

— Am hotărât de îndată — nu ştiu, poate a fost o nebunie — ca pedeapsa cu moartea, de care Cassetti scăpase, să-i fie totuşi aplicată. Ne strânsesem doisprezece, mai precis unsprezece, căci tatăl Susannei era în Franţa. La început ne-am gândit să tragem la sorţi cine să-l omoare, dar până la urmă am hotărât s-o facem toţi. Şoferul, Antonio, a avut ideea. Mary a pus la punct toate amănuntele, împreună cu Hector MacQueen. Hector ţinuse foarte mult la Sonia, fiica mea, şi el ne-a explicat cum a reuşit Cassetti, cu banii pe care-i avea, să scape.

Ne-a luat multă vreme până am desăvârşit planul. Trebuia mai întâi să-i dăm de urmă lui Ratchett. Hardman s-a ocupat de asta şi, în cele din urmă, a reuşit. Apoi am încercat să-i băgăm pe Masterman şi pe Hector în serviciul lui... sau cel puţin pe unul din ei. Bun, am reuşit şi cu asta. Apoi am avut o discuţie cu tatăl Susannei. Colonelul Arbuthnot a insistat foarte mult să fim doisprezece. Credea că aşa va fi, oricum, mai legal. Nu-i plăcea prea mult ideea înjunghiatului, dar a fost de acord că ea rezolvă majoritatea dificultăţilor. Tatăl Susannei a acceptat. Susanne fusese singurul lui copil. Aflasem de la Hector că Ratchett se va întoarce în Orient, în scurtă vreme, cu Orient Expresul. Pierre Michel lucra pe acest tren, aşa că şansele erau prea favorabile pentru a nu profita. În afară de asta, era o bună ocazie de a nu compromite pe nimeni din afară.

Soţul fiicei mele trebuia, bineînţeles, pus la curent, şi el a insistat s-o însoţească. Hector a avut grijă ca Ratchett să aleagă pentru călătorie ziua când era de serviciu Michel. Ne-am înţeles să ocupăm toate compartimentele din vagonul Istanbul-Calais, dar, din păcate, un compartiment ne-a scăpat. Fusese rezervat dinainte pentru un director al companiei. Domnul Harris, fireşte, era doar o născocire. Dar ar fi fost foarte penibil să fie un străin în compartimentul lui Hector. Şi, pe urmă, în ultimul moment, aţi venit dumneavoastră...

Se opri.

— Ei bine, spuse, acum ştiţi totul, domnule Poirot. Ce aveţi de gând să faceţi? Dacă totul trebuie să fie dat la lumină, atunci n-aţi putea arunca vina numai asupra mea? Eu l-aş fi înjunghiat fără să clipesc, de douăsprezece ori, pe-acest criminal. Şi asta nu numai pentru că s-a făcut vinovat de moartea fiicei mele şi a copilului ei,