pentru a mă face să înţeleg că Naoko era acolo. Şi-a pus chitara pe duşumea şi s-a aşezat pe canapea, invitându-mă să stau lângă ea. Am împărţit vinul care mai rămăsese în două pahare.

  — Naoko e bine acum, a spus ea, atingându-mi genunchiul. Nu te îngrijora, nu are nevoie decât de puţină odihnă şi se linişteşte. S-a necăjit puţin. Ce-ar fi să ne plimbăm între timp?

  — De acord.

  Am pornit, alene, pe aleea luminată de felinare. Când am ajuns în apropierea terenurilor de tenis şi de baschet, ne-am aşezat pe o bancă. Ea a luat o minge de baschet portocalie de sub bancă şi a învârtit-o în mâini de câteva ori. M-a întrebat dacă joc tenis. I-am spus că ştiu să joc, dar nu sunt deloc bun.

  — Dar baschet? m-a întrebat.

  — Nu e punctul meu forte, am zis.

  — Bine, dar atunci care e punctul tău forte? mă întrebă Reiko râzând şi etalându-şi astfel ridurile de sub ochi. Bineînţeles, în afară de culcatul cu fetele.

  — Nici la asta nu sunt grozav, am spus eu, deranjat oarecum de observaţia ei.

  — Glumeam. Hai, nu te supăra! Chiar vreau să ştiu la ce eşti bun.

  — La nimic în mod deosebit. Există lucruri pe care îmi place să le fac.

  — Ca de exemplu?

  — Drumeţiile, înotul, cititul.

  — A, deci lucruri pe care le faci singur.

  — Cred că da. Nu m-am dat niciodată în vânt după jocuri în grup. Pur şi simplu nu mă atrag.

  — Atunci trebuie să vii aici la iarnă. Facem schi fond şi chiar avem de unde alege. Cred că ai fi fericit să te târâi prin zăpadă toată ziua şi să transpiri din pricina efortului.

  La lumina felinarului, Reiko şi-a privit mâna dreaptă cu atenţie, de parcă inspecta un instrument muzical antic.

  — Naoko face deseori asemenea crize? am întrebat.

  — Din când în când, spuse Reiko, uitându-se de data aceasta la mâna stângă. O apucă uneori, se ambalează şi apoi izbucneşte în plâns. Dar e bine, zic eu, pentru că astfel se descarcă. Mai grav este când nu eşti capabil să te descarci astfel, pentru că toate sentimentele negative se adună în tine şi mor acolo. Atunci e foarte grav.

  — Am spus ceva ce n-ar fi trebuit să spun?

  — Nu, absolut nimic. Nu-ţi face probleme, spune cinstit tot ce ai de spus. E cel mai bun lucru pe care poţi să-l faci. Uneori adevărul poate fi dureros şi cineva se supără, aşa cum a făcut Naoko, dar până la urmă e cel mai bine aşa. Asta şi trebuie să faci dacă ţi-ai pus în cap să o ajuţi pe Naoko să se vindece. După cum ţi-am spus şi la început, nu trebuie să te gândeşti atât de mult că vrei să o ajuţi, cât mai degrabă că vrei să te restabileşti tu prin a o ajuta pe ea să-şi revină. Aşa se procedează la noi şi de aceea trebuie să fii cinstit şi să spui tot ce-ţi trece prin minte, cel puţin cât timp eşti aici. Nimeni nu-şi deschide inima în lumea de afară, nu?

  — Cam aşa e, am aprobat eu.

  — În cei şapte ani de când sunt aici, am văzut venind şi plecând o mulţime de oameni, poate chiar prea mulţi, zise Reiko. Doar privindu-i şi-mi dau imediat seama, poate din instinct, dacă se fac bine sau nu. În ceea ce o priveşte pe Naoko, însă, nu ştiu ce să zic. Nu pot să anticipez deloc ce se va întâmpla cu ea, nu am nici cea mai vagă idee. Uneori am senzaţia că-şi va reveni sută la sută în luna următoare, alteori că o va duce aşa ani de zile. De aceea, zău că nu ştiu ce să-ţi spun. Nu pot să-ţi dau decât sfaturi generale: fii cinstit şi încercaţi să vă ajutaţi unul pe altul.

  — De ce ţi se pare Naoko un caz atât de complicat?

  — Poate pentru că ţin extrem de mult la ea. Cred că emoţiile şi trăirile mele îmi blochează drumul de acces spre starea ei de spirit şi nu pot să apreciez ca lumea situaţia. Să ştii că eu chiar o plac pe Naoko. În afară de aceasta, Naoko mai are o serie de probleme, foarte încâlcite şi nu reuşim să le descâlcim. Poate că ne-ar trebui foarte mult timp pentru aşa ceva, dar la fel de posibil ar fi ca un ceva să declanşeze resortul blocat şi totul să se limpezească pe loc. Cam aşa stă situaţia şi de aceea îmi este greu să anticipez ce se va întâmpla cu ea.

  Reiko a luat din nou mingea de baschet de jos, a învârtit-o în mâini şi a bătut-o de pământ de câteva ori.

  — Cel mai important lucru este să nu-ţi pierzi răbdarea. Iată încă un sfat de care te-aş ruga să ţii seama. Chiar dacă lucrurile sunt complicate, încâlcite şi ai senzaţia că eşti neputincios, că nu poţi face nimic, nu dispera şi nu te înfuria. Nu cumva să-l iei pe „imposibil” în braţe. Orice e posibil, numai că trebuie să te consolezi cu ideea că va dura probabil foarte mult şi trebuie să iei totul uşor, uşor. Crezi că eşti capabil de aşa ceva?

  — Pot încerca, am zis.

  — S-ar putea să dureze tare mult şi nici atunci nu e sigur că se va face bine. Te-ai gândit la asta?

  — Da.

  — E cumplit de greu să aştepţi, a spus ea lovind mingea de pământ. Mai ales cei de vârsta ta… mă rog, doar stai şi aştepţi să se facă bine… fără termene, fără să fii sigur de nimic. Crezi că poţi? O iubeşti chiar atât de mult pe Naoko?

  — Nu ştiu, am răspuns cinstit. Eu sunt la fel ca Naoko. Nu prea ştiu ce înseamnă dragostea, cu toate că la