Ultimele cuvinte îi fură înecate de un plâns tăinuit, care-l năpădi încet, încet până îi sugrumă vocea. Atunci, nemaiputând vorbi, bătrânul îşi prinse capul între palme şi rămase aşa, ruşinat parcă de propria lui slăbiciune şi copleşit de tristeţe. Marioara îl privea cu milă. Vădastra ar fi vrut să se scoale, dar nu îndrăznea: se simţea şi el umilit, se simţea mai ales ţintuit de scaunul acela, parcă în aşteptarea unui deznodământ.

  —. învăţător… apostol al neamului, oftă adânc bătrânul fără să-şi ridice palmele de pe faţă.

  — Haide să mergem! şopti atunci Spiridon făcând semn fetei. E mai bine aşa, să-l lăsăm singur…

  Ridicându-se de la masă, Marioara se opri o clipă lângă bătrân şi-i puse mâna pe umăr. învăţătorul continua să ofteze clătinând încet, într-o mută deznădejde, capul. Vădastra privea încurcat, nehotărându-se nici să se depărteze fără să-i spună vreun cuvânt, nici să-i vorbească. Dar în clipa în care fata deschise uşa bătrânul ridică fruntea.

  — Unde vă duceţi?! întrebă el cu teamă.

  — Du-te tu, că eu vin acum, spuse Spiridon îndemnându-şi tovarăşa afară şi închizând uşa după ea.

  — Poate ai nevoie de ceva bani, şopti el apropiindu-se de masă şi scoţân-du-şi portmoneul.

  — Ce să fac cu banii? că am băut destul! în noaptea asta nu mai beau!… Dar tu unde te duci?

  Vădastra ar fi vrut să răspundă: acasă, dar îi trecu prin minte că poate tatăl său i-ar putea cere să vină şi el, sau măcar să-i spună unde locuieşte, şi atunci răspunse încurcat:

  — Trebuie să conduc pe domnişoara acasă…

  — Care domnişoară?! făcu bănuitor bătrânul.

  — Aia care a fost aici, Marioara…

  — Dar ce-ai tu cu ea?! Cu d-astea umbli tu, în situaţia ta?… Asta ai ajuns? Vădastra, deşi ameţit de vin şi înduioşat, până mai adineauri, de iubirea părintească, simţi cum i se îmbujorează obrajii de umilinţă.

  — Mă priveşte ce fac şi cu cine umblu!… Ce ştii dumneata!… Oi fi având şi eu socotelile mele, şopti el repede şi dârz.

  — Mai bine ţi-ai vedea de treaba ta şi te-ai alege deputat… Că, uite, feciorul Varzarelui, azi, mâine e deputat şi o să-şi râdă tot satul de noi…

  — Am să-l învăţ eu minte şi pe domnul Varzare, scrâşni Spiridon enervat. Vasăzică, dumneata n-ai nevoie de nimic?! Spune-mi, că sunt cam grăbit. Trebuie să mă duc…

  — Du-te!… N-am nevoie de nimic!… făcu bătrânul. Şi vezi să nu te prindă îmbrăcat aşa că înfunzi ocna…

  — Noapte bună! îi spuse umilit Vădastra îndreptându-se spre uşă.

  —. înfunzi ocna! repetă bătrânul doborât de amărăciune. Şi ne faci numele de râs…!

  Vădastra părăsise odaia, dar bătrânul continuă multă vreme, vorbind ca pentru sine.

  — Ne faci numele de râs, că atunci o să ştie cum te cheamă şi de unde eşti… Acolo nu mai merge ca pe aici, azi cu un nume, mâine cu altul… Acolo, numele din acte e numele care contează… Numele ălora care te-au făcut… şi te-au închinat… astăzi şi mâine…

  IV.

  Ştefan rămase mult timp la fereastră, privind ninsoarea. De două zile ningea aşa întruna. în lumina gălbuie a felinarului, fulgii cădeau grei, fără grabă, cuprinşi parcă de o scurtă însufleţire la apropierea pământului. In cele din urmă, trase storurile, se întoarse în salon şi răsuci butonul de radio. Apoi trecu în odaia de baie. O dată pe an, în ziua de 31 decembrie, Ştefan se bărbierea seara, cât mai târziu. Deschise robinetul şi aşteptă câteva clipe să vină apa fierbinte. Apoi începu să se săpunească, fredonând. Din salon, pătrundea până la el vocea lui Tino Rossi: Ca-ta-liine… Ca-ta-liine… Melodia părea şi mai ireală cu rezonanţele ei mediteraneene în acest Bucureşti troienit, amuţit sub ninsoare. Ca-ta-liine… Ca-ta-liine…

  — Mă urmăreşte, figura Cătălinei, spusese el lui Biriş. Mă tot întreb unde am mai văzut eu ochii aceştia, şi nu reuşesc să-mi amintesc…

  — Nu i-ai văzut nicăieri, răspunsese Biriş. Nici ea nu-i poartă decât o dată pe an, la 19 octombrie…

  La 19 octombrie, Biriş îl dusese la Dan Bibicescu, actor, regizor şi discipol al lui Gordon Craig. îi spusese:

  — Vino cu mine, ai să vezi un tip interesant, un tip de ratat interesant. Este şi el preocupat, ca şi dumneata, de problema Timpului. „Eu n-am nimic de-a face cu problema Timpului, ar fi vrut să rectifice Ştefan. De problema Timpului vă ocupaţi dumneavoastră, filosofii. Eu sunt obsedat doar de curgerea Timpului.” Dar nu spusese nimic.

  — Este totuşi un om interesant, continuase Biriş. Să te uiţi bine la el, să-l priveşti când îţi vorbeşte. Rolurile lui cele mai bune le joacă în viaţă, alături de noi, prietenii. Căci pe scenă n-are talent.

  — Ah! exclamase Bibicescu, foarte curând după ce Biriş făcuse prezentările, de ce n-a citit Ciru Partenie pe Shakespeare înainte de a-şi fi scris piesele de teatru…!

  Ştefan încercase să-şi ascundă jena surâzând. Bibicescu îl privise lung, încruntându-se. „Sunt sigur că a învăţat undeva privirea această pătrunzătoare, îşi spusese Ştefan; este, poate, privirea finală din rolul pe care şi-l pregăteşte acum…”

  — Ai ghicit, domnul meu! continuă Bibicescu, fără să-şi desprindă ochii de pe faţa lui Ştefan. Mă gândeam, când te-am văzut intrând: ce păcat că autorii dramatici nu mai citesc pe Shakespeare… Pentru că, probabil, eşti şi dumneata un autor dramatic, ai şi dumneata câteva piese de teatru în dosare, şi ai insistat pe lângă Biriş să mă cunoşti pentru ca să-mi pot da părerea asupra operelor dumitale.

  — Nu, spuse Ştefan, regăsindu-şi dintr-o dată buna dispoziţie. Am venit…

  — îmi dai voie, te rog, că n-am terminat, continuase Bibicescu cu aceeaşi privire pătrunzătoare. Vreau să te anunţ că nu citesc nici o piesă a unui debutant înainte de a mă convinge că l-a studiat şi l-a asimilat