normal, îşi bate joc de noi toţi, chiar şi de dumneata îşi bate joc. Fără să se ridice de pe scaun, ea îşi îndreaptă spinarea în faţa bărbatului în galben şi gura îi freamătă. Nu-i adevărat, îi şopteşte ea într-o şoaptă care se aude în toată sala, eu îl cunosc, el se preface numai.

În tot acest timp el priveşte de pe scenă la ce se întîmplă, cu degetele mari vîrîte sub bretelele roşii, încuviinţează din cap ca pentru sine şi parcă ar memora cu voluptate vorbele bărbatului. În clipa în care perechea iese din sală, el se grăbeşte la tabla cea mică şi trage pe ea cu creta încă două linii roşii, una dintre ele deosebit de lungă şi de groasă, şi cu o gămălie în vîrf.

Şi atunci, după ce pune creta jos, mai face încă ceva: încet-încet se roteşte pe loc, cu pleoapele pe jumătate lăsate, cu mîinile ridicate în stînga şi în dreapta. O dată şi de două ori şi de trei ori, cu o mişcare exactă, în centrul scenei, ca şi cum ar săvîrşi un mic ceremonial personal de purificare.

Şi deschide ochii, şi şi-i aprinde năprasnic, ca şi cum ar fi nişte proiectoare pe stadion: Dar e-ncăpăţînat şoferul! Nu se dă bătut! Mă caută, simt eu, îmi caută ochii, urechile, eu – cazemată, nu-ntorc capul, nu-i dau nici un cap de aţă să mă tragă spre el, şi tot timpul dinţii îmi clănţăne ritmic împreună cu geamul, în-mor-mîn-ta-re, în-mor-mîn-ta-re, eu merg la în-mor-mîn-ta-re… Acum, ca să-nţelegeţi exact, fraţilor, v-am spus, eu pînă atunci nu fusesem niciodată în viaţa mea la vreo înmormîntare, şi dacă n-ar fi decît lucrul ăsta şi tot m-ar cam face să tremur, pentru că ştiu eu ce-o să fie acolo?

Zăboveşte o clipă. Cercetează feţele oamenilor de parcă le-ar pretinde ceva, cu o expresie ciudată, revendicativă, sfidătoare. Pentru o clipă mi se pare că el îi provoacă de-a dreptul, le dă pinteni să se ridice şi să plece, să se lepede de el, cu povestea lui cu tot.

— Şi nici un mort, adaugă el cu o voce înăbuşită, n-am văzut vreodată. Sau o moartă.

— Dar, amigos, continuă el, şi mi se pare că se miră că nimeni nu s-a mai ridicat să plece, hai să n-o luăm chiar aşa de-n serios, toată chestia asta cu înmormîntarea, a? Să n-o lăsăm să pună stăpînire pe noi. Cum spune poetul, „Şi moartea nu va avea stăpînire asupra noastră“. Corect? Aveţi dreptate! Păcat numai că moartea are întotdeauna o coaliţie de partea ei, că veni vorba, v-aţi gîndit vreodată că sînt rude care se întîlnesc numai la nunţi şi la înmormîntări şi-atunci fiecare dintre ele e sigură că toţi ceilalţi suferă de tulburare maniaco-depresivă?

Spectatorii rîd cu moderaţie.

— Nu, pe bune, m-am gîndit chiar să propun, ca, aşa cum apare în ziar o cronică a televiziunii sau o cronică a restaurantelor, să apară şi o cronică a săptămînilor de doliu. De ce nu? Omul s-ar duce în fiecare zi la altă familie îndoliată şi a doua zi ar scrie o cronică despre cum a fost, cum era atmosfera, dacă se spuneau, să zicem, poveşti picante despre răposat, şi cum se comportă familia, şi dacă sînt de-acum conflicte în legătură cu moştenirea, şi care e nivelul trataţiei, şi cît de mare e interesul publicului pentru doliul familiei respective…

Hohote de rîs în sală.

— Şi dacă de-acum sîntem la capitolul ăsta, aţi auzit-o pe aia cu femeia care vine la cimitir şi vrea să-şi vadă soţul înainte să i-l îngroape? Şi groparul i-l arată pe soţul ei, şi, ia te uită, ea vede că l-au îmbrăcat într-un costum negru. Ăsta nu-i un banc de-al nostru, ridică el un deget, e tradus din creştineşte. Femeia începe să plîngă: James al meu voia atît de mult să fie îngropat într-un costum albastru închis! Groparul spune: Uite, doamnă, noi întotdeauna îi îngropăm în costume negre, dar vino mîine, să vedem ce putem face. A doua zi ea vine, şi el i-l arată pe James într-un costum bleumarin înnebunitor. Femeia îi mulţumeşte de o mie de ori, îl întreabă cum a făcut rost de un costum ca ăsta. Groparul îi spune: Fii atentă ce chestie. Ieri, zece minute după ce-ai plecat, a mai sosit un defunct, mai mult sau mai puţin de statura soţului dumitale, în costum bleumarin, şi nevastă-sa îmi spune că visul lui era să fie îngropat în costum negru. Bun, văduva lui James îi mulţumeşte groparului încă o dată cu emoţie şi cu lacrimi în ochi. Îi dă un bacşiş enorm. Asta-i, spune groparul, tot ce-mi mai rămînea de făcut era să schimb între ele capetele.

Publicul rîde. Publicul reînvie. Publicul se bucură de paguba bărbatului cu capul ras, acela care s-a grăbit să părăsească o seară atît de reuşită. La masa de alături o femeie îi spune însoţitorului ei: Se ştie că Dovală se-ncălzeşte încet.

— Iar eu, toată călătoria asta începe să mă scoată din minţi, să mă termine. Îmi arde capul de gînduri, macină, macină, e o harababură totală în capul meu, de-atîtea gînduri nu mai ştiu de mine. Ştiţi cum e cînd toate gîndurile îţi zboară vraişte, fără nici o selecţie, ca înainte s-adormim? Chiar înainte s-aţipim? Am închis gazul sau nu l-am închis? Basta, n-am încotro, trebuie plombă la dintele de sus. Cum îşi aranja aia sutienul în autobuz, m-a făcut fericit pe toată ziua. Jigodia de Ioav a spus luna curentă şi încă trei luni. Cine poate şti dacă eu în general o să mai fiu aici peste trei luni de zile. Un cotoi surd poate să prindă