SOCRATE Şi ce alt subiect am putea preferă în locul acestuia, Critias? Care s-ar potrivi mai bine, prin natura sa, cu sacrificiul ce-l aducem astăzi zeiţei? Şi unde mai pui că, lucru foarte important, nu-i vorba de un mit plăsmuit, ci de o istorie adevărată. Iar dacă am renunţa la toate acestea, cum şi unde vom găsi altele mai pe placul nostru? Nu, nici vorbă de aşa ceva. Al vostru e acum cuvântul, iar eu, în schimbul ostenelii mele de ieri, mă voi odihni, ascultându-vă.

[27a]CRITIAS Iată, Socrate, cum am rânduit noi banchetul pe care îl dăm în cinstea ta. Ne-am gândit că Timaios, ca cel mai bun astronom dintre noi, şi ca unul care s-a străduit cel mai mult să cunoască natura universului, ar trebui să vorbească cel dintâi, începând cu naşterea lumii şi sfârşind cu natura oamenilor{13}. După Timaios voi vorbi eu, ca şi cum i-aş primi pe oameni gata zămisliţi prin vorba sa, iar de la tine i-aş lua pe aceia cărora tu le-ai dat o creştere deosebită. Şi pe aceştia din urmă, potrivit poveştii şi legiuirii lui [27b]Solon, aducându-i în faţa noastră ca în faţa unor judecători, să-i facem cetăţeni ai acestei cetăţi, şi să considerăm astfel că ei sunt acei atenieni de demult, scoşi din uitare de scrierile sfinte, rămânând ca pe mai departe să vorbim despre ei ca despre nişte cetăţeni atenieni adevăraţi.

SOCRATE Din câte văd, ospăţul de cuvinte pe care mi-l daţi la rândul vostru este unul desăvârşit şi plin de strălucire. Prin urmare, este datoria ta, Timaios, să vorbeşti acum, dar nu înainte de a-i invoca, potrivit datinei, pe zei.

[27c]TIMAIOS Dar de bună seamă, Socrate, căci aşa fac toţi cei care au un dram de înţelepciune: ori de câte ori sunt pe cale să înceapă o treabă, fie ea mică sau mare, invocă într-un fel sau altul un zeu{14}. Cu atât mai mult noi, care ne propunem să vorbim despre univers — cum s-a născut sau dacă nu cumva este nenăscut — trebuie, dacă nu suntem cu totul necugetaţi, să-i invocăm atât pe zei cât şi pe zeiţe şi să-i rugăm să ne ajute, în aşa fel încât tot ce vom avea de spus să fie spus cât mai pe placul minţii lor, fiind astfel şi pe placul nostru. Aceasta să fie invocaţia în ce-i [27d]priveşte pe zei. Va trebui însă să chemăm în ajutor şi propriile noastre puteri, pentru ca voi să înţelegeţi cât mai uşor, iar eu să înfăţişez cât mai clar ceea ce gândesc despre subiectul ce ne stă în faţă.

Aşadar, după părerea mea, mai întâi trebuie să facem următoarea distincţie: ce este fiinţa veşnică, ce nu are devenire, şi ce este devenirea veşnică, ce nu are [28a]fiinţă{15}. Ceea ce este veşnic identic cu sine poate fi cuprins de gândire printr-un discurs raţional, iar ceea ce devine şi piere, neavând niciodată fiinţă cu adevărat, este obiectul opiniei şi al sensibilităţii iraţionale. În plus, tot ceea ce devine, devine în mod necesar sub acţiunea unei cauze, căci în lipsa unei cauze nimic nu poate avea devenire. Ori de câte ori Demiurgul priveşte neclintit la ceea ce este identic cu sine şi se foloseşte de un asemenea model în realizarea formei şi specificului înfăptuirii sale, el, în felul [28b]acesta, desăvârşeşte totul ca ceva frumos. Când însă Demiurgul priveşte la ceea ce se află în devenire şi se foloseşte de acest model supus devenirii, el va săvîrşi totul ca ceva departe de a fi frumos.

Deci, despre cer ca întreg — deşi i s-ar putea zice şi cosmos sau chiar într-un fel mai potrivit — trebuie să cercetăm mai întâi acel lucru, care, aşa cum am spus, trebuie cercetat din capul locului cu privire la orice, şi anume: este el veşnic, neavând naştere, sau este născut, începând dintr-un început oarecare. Este născut; căci este vizibil, palpabil şi are trup, iar toate de acest fel sunt sensibile; şi cele sensibile, aşa cum [28c]am spus, putând fi concepute prin opinia întemeiată pe sensibilitate, au devenire şi sunt generabile. Dar, afirmăm că tot ceea ce devine, devine în mod necesar sub acţiunea unei anumite cauze. A găsi pe autorul şi pe tatăl acestui univers e un lucru greu, şi odată găsit, este cu neputinţă să-l spui tuturor. Revenind, asta trebuie să cercetăm despre univers: privind către care din cele două modele l-a făurit făuritorul lui, şi [29a]anume: privind către ceea ce este egal cu sine şi mereu la fel, sau către ceea ce este în devenire? Iată că, dacă acest cosmos este frumos şi Demiurgul este bun, e limpede că, în timp ce-l făurea, acesta a privit la modelul veşnic.Iar dacă, ceea ce nici. să rostim nu ne este îngăduit, cosmosul n-ar fi frumos şi Demiurgul ar fi rău, acesta s-ar fi uitat la modelul devenirii. Este însă limpede că, în timp ce-l făurea, acesta a privit la modelul veşnic, [29b]căci, dintre cele născute, Universul este cel mai frumos, iar dintre cauze, Demiurgul este cea mai bună. Fiind născut aşadar în acest fel, cosmosul a fost făurit după modelul care poate fi conceput cu raţiunea, printr-un discurs raţional, şi care este mereu identic cu sine.

Aşa stând lucrurile, este necesar ca acest univers să fie o copie a ceva. În orice domeniu, cel mai important este să începi cu ceea ce ţine de natura lucrurilor cercetate. Trebuie să distingem aşadar copia de modelul ei, ca şi când vorbele ar fi înrudite cu lucrurile a căror explicaţie o dau. Pe de-o parte vorbirea despre ceea ce este stabil, constant şi cognoscibil cu ajutorul raţiunii va fi ea însăşi stabilă şi de nezdruncinat, fapt care, în măsura în care este posibil, nu trebuie să lipsească unor discursuri inexpugnabile şi irefutabile; pe de altă parte, vorbirea despre ceea ce este copia celei dintâi realităţi, copie ce nu este decât o imagine a acelei realităţi, nu va fi,