la rândul ei, decât o vorbire verosimilă şi se va afla faţă de primul tip de vorbire într-un anume raport; căci în acest raport, [29c]în care se află fiinţa faţă de devenire, se află şi adevărul faţă de credinţă. Aşadar, Socrate, dacă în multe puncte ale multor probleme privitoare la zei şi la naşterea universului nu vom fi în stare să dăm un discurs care să fie în toate punctele sale pe deplin necontradictoriu şi extrem de exact, să nu te miri. Dar, dacă vom oferi discursuri la fel de plauzibile ca oricare altele, va trebui să le acceptăm, amintindu-ne că atât eu, cel care vorbesc, cât şi voi, judecătorii mei, nu suntem decât oameni, şi deci, în privinţa celor spuse mai [29d]înainte, se cuvine să acceptăm un mit verosimil şi să nu mai căutăm nimic dincolo de el.

SOCRATE Minunat, Timaios; totul trebuie acceptat pe deplin aşa cum propui tu. Am primit cu admiraţie întroducerea ta. Acum, întregeşte pentru noi, punct cu punct, legea universului.

TIMAIOS Să spunem deci, din ce cauză a alcătuit [29e]Demiurgul devenirea şi acest univers. El era bun, iar în cel bun nu poate apărea nici o invidie, niciodată, faţă de nimic. Fiind deci lipsit de invidie, el a vrut ca totul să fie cât mai asemănător, cu sine. Primit din partea unor bărbaţi înţelepţi, acest principiu fundamental al devenirii şi al universului trebuie acceptat [30a]pe deplin. Dorind deci ca toate să fie bune şi, atât cât îi stătea în putinţă, nimic să nu fie imperfect, Demiurgul a luat tot ce era vizibil, lipsit de repaus şi aflat într-o mişcare discordantă şi haotică şi l-a condus din dezordine în ordine, considerând că ordinea este întru totul mai bună decât dezordinea. Celui mai bun nu-i este şi nici nu i-a fost îngăduit vreodată să facă altceva [30b]decât ceea ce este cel mai frumos. Aşadar, după ce a chibzuit, şi-a dat seama că, în ce priveşte cele care sunt prin natura lor vizibile, nici o înfăptuire al cărei întreg este lipsit de spirit nu va putea fi vreodată mai frumoasă decât una al cărei întreg are spirit şi că, în plus, este imposibil ca în ceva să existe spirit fără suflet. În virtutea acestui raţionament, Demiurgul a zidit universul punând spiritul în suflet şi sufletul în trup, pentru ca ceea ce va fi făcut să fie, prin natura sa, cât mai frumos şi mai bun. Astfel stând lucrurile potrivit unui discurs verosimil, trebuie să spunem că[30c]acest univers este — din cauza providenţei zeului — cu adevărat o fiinţă însufleţită şi raţională.

Odată stabilite cele de mai înainte, trebuie să spunem acum ceea ce urmează acestora: în asemănarea căreia dintre vieţuitoare a alcătuit Demiurgul universul? Să considerăm că nu prin asemănarea cu vreo făptură ce este doar specie, căci nimic frumos nu s-ar putea naşte vreodată fiind asemănător cu ceva incomplet, ci, să admitem că universul este cel mai asemănător aceluia ale cărui părţi sunt toate celelalte vieţuitoare, luate fie individual, fie pe genuri. Căci acesta are cuprinse în sine însuşi toate vieţuitoarele inteligibile, la fel cum acest univers ne cuprinde pe noi şi [30d]pe toate celelalte creaturi vizibile. Demiurgul, dorind ca universul să fie cât mai asemănător cu cel mai frumos şi mai desăvârşit în toate privinţele dintre entităţile inteligibile, a alcătuit o vieţuitoare unică şi vizibilă, care cuprinde în sine toate vieţuitoarele câte sunt, potrivit naturii lor, de acelaşi fel. Aveam oare dreptate [31a]când l-am numit un univers unic, sau era mai corect să vorbim de mai multe sau de o infinitate? Unic, de vreme ce a fost alcătuit potrivit modelului său; căci cel care cuprinde toate vieţuitoarele inteligibile n-ar putea fi împreună cu un al doilea, pentru că atunci ar trebui să existe o altă vieţuitoare care să le cuprindă pe acestea două ca părţi ale sale, iar în acest caz ar fi mai corect să spunem că universul nu este asemănător acelora două, ci acesteia care le cuprinde. Aşadar, pentru ca acest cosmos să fie asemănător acestei vieţuitoare, desăvârşit în ce priveşte unicitatea sa, creatorul [31b]n-a făcut nici două, niciun număr infinit de lumi. Acest univers a fost născut, este şi va fi unul singur şi unic în felul său.

Născutul, de bună seamă, trebuie să fie corporal, şi ca atare vizibil şi tangibil; dar nimic vizibil nu s-ar putea naşte vreodată fără foc şi nimic tangibil fără ceva solid, şi nici ceva solid fără pământ. De aceea Demiurgul, când a început să alcătuiască corpul universului, l-a făcut din foc şi pământ. Dar, este imposibil să alcătuieşti în chip frumos două lucruri fără un al treilea, căci este necesar să existe ceva la mijloc care [31c]să le lege. Dintre legături, cea mai frumoasă este aceea care se face pe sine şi pe cele corelate cu ea să fie cât mai unitare; iar acest lucru îl realizează în chipul cel mai complet, prin natura ei, proporţia geometrică. Căci, ori de câte ori, dintre trei numere, numărul mijlociu dintre celelalte două, care sunt fie la cub, fie la pătrat, este astfel încât ceea ce este primul faţă de [32a]mediu este mediul faţă de ultimul, şi invers: ceea ce este ultimul faţă de mediu este mediul faţă de primul, atunci mediul devine şi primul şi ultimul, iar primul şi ultimul devin mediu; şi în aceste condiţii toate vor deveni cu necesitate identice între ele, şi astfel toate vor forma o unitate.

Aşadar, dacă corpul universului trebuia să fie o [32b]suprafaţă plană, neavând nici o adâncime, atunci o singură medie ar fi fost suficientă pentru a lega pe cele corelate cu ea şi pe sine însăşi: dar universul trebuia să aibă o formă solidă, iar pe cele solide le îmbină în chip fericit la un loc întotdeauna două medietăţi, niciodată una singură. În acest fel, Demiurgul a aşezat între foc şi pământ apa şi aerul şi le-a dispus, atât cât era posibil, într-un acelaşi raport, astfel încât ceea ce este focul faţă de aer este aerul faţă de apă, iar ceea ce este aerul faţă de apă este