din ziua de 18 se putea observa că se va transforma în uragan. Curînd, vijelia se înteţi într-atît, încît trebui să se amîne plecarea lui Forster, socotindu-se prea primejdioasă pornirea aerostatului şi a călătorilor în mijlocul elementelor naturii dezlănţuite.

Balonul, care fusese umplut cu gaz chiar în piaţa principală a oraşului, aştepta deci acolo prima clipă de linişte, spre a se avînta în văzduh, iar lumea din oraş devenea tot mai nerăbdătoare, văzînd că situaţia atmosferică rămîne neschimbată.

Zilele de 18 şi 19 martie n-au adus nici o îmbunătăţire a situaţiei. Dimpotrivă, era chiar din ce în ce mai greu de ferit balonul pe terenul unde era.ancorat, deoarece rafalele îl culcau deseori la pămînt.

Trecu şi noaptea de 19 spre 20. Spre dimineaţă, uraganul deveni şi mai puternic. De plecare nici nu se mai vorbea.

În ziua aceea, inginerul Smith fu oprit pe stradă de un necunoscut. Era un marinar pe care-l chema Pencroff. Omul părea să aibă vreo treizeci şi cinci sau patruzeci de ani, era bine legat, ars de soare, cu privirea vioaie, clipea mereu din ochi şi avea o înfăţişare simpatică. Acest Pencroff, american din Nord, cutreierase toate mările globului şi trăise toate aventurile care pot ieşi în calea unei fiinţe omeneşti. E de prisos să spunem că era întreprinzător de felul lui, gata oricînd şa rişte orice şi că încetase de mult să se mai mire de ceva. Pencroff venise la Richmonci pe la începutul anului, într-o chestiune de afaceri, însoţit de un băieţandru de vreo cincisprezece ani, Harbert Brown, din New-Jersey, fiul fostului său căpitan, un orfan pe care-l iubea ca pe propriul său copil. Fusese surprins şi el de asediu în oraş şi imobilizat acolo, spre marele lui necaz. Pencroff era stăpînit şi el de acelaşi gînd: să fugă cu orice preţ. Cunoştea faima inginerului Cyrus Smith din auzite. Ştia că omul acesta hotărît era cuprins de nerăbdare şi ardea de dorinţa de a scăpa. în acea zi se apropie deci de el fără şovăire, adresîndu-i-se direct:

— Domnule Smith, nu v-aţi săturat de această şedere în Richmond ?

Inginerul se uită cu luare-aminte la omul care-i vorbise astfel, şi care se grăbi să adauge în şoaptă:

— Domnule Smith, nu vreţi să fugiţi ?

— Cînd...? răspunse repede inginerul, căruia desigur că îi scăpase fără să vrea răspunsul, căci nici nu avusese măcar timp să se uite mai bine la necunoscutul care i se adresase.

Totuşi, după ce-şi aruncă privirea-i pătrunzătoare asupra feţei deschise a marinarului, inginerul nu se mai îndoi de cinstea lui.

— Cine eşti ? întrebă el scurt, Pencroff îl lămuri cine era.

— Bine, răspunse Cyrus Smith. Cu ce propui să fugim ?

— Păi, cu leneşul acela de balon care zace degeaba în piaţă. S-ar părea că pe noi ne aşteaptă !...

Nu mai adăugă nimic, căci inginerul înţelesese totul. Apucîndu-l pe Pencroff de braţ, îl duse la el acasă.

Acolo, marinarul îşi expuse planul, care era de fapt foarte simplu. Se cerea doar să-ţi pui viaţa în primejdie. E drept că uraganul atinsese culmea violenţei, dar un inginer îndrăzneţ, şi priceput cum era Cyrus Smith ştia desigur să conducă un aerostat. Dacă el, Pencroff, s-ar fi priceput, n-ar fi şovăit să plece, luîndu-l bineînţeles şi pe Harbert cu el. Văzuse el destule în viaţa lui, ca să nu se mai sperie de un uragan !

Cyrus Smith asculta în tăcere cuvintele marinarului; doar ochii îi străluceau. Se ivise în sfîrşit prilejul şi nu era el omul să-l scape. Planul nu era absurd, ci numai foarte primejdios. Deci, puteau să-l încerce. Deşi balonul era păzit, nu era cu neputinţă să se apropie noaptea de el, să se furişeze în nacelă şi să taie apoi legăturile care-l ţineau pe loc ! Bine-înţeles că puteau să moară, dar pe de altă parte aveau şi sorţi de izbîndă. Şi de n-ar fi fost vijelia asta... Dar de n-ar fi fost furtuna, balonul ar fi plecat demult şi prilejul atît de căutat nu s-ar mai fi ivit.

— Nu sînt singur... încheie Cyrus Smith.

— Dar cîte persoane vrei să iei cu dumneata ? întrebă marinarul.

— Două: pe prietenul meu Spilett şi pe servitorul meu Nab.

— Trei, prin urmare, răspunse Pencroff, cu Harbert şi cu mine vom fi cinci. După cîte ştiu cu, balonul trebuia să transporte şase persoane.

— Atunci ne-am înţeles. Plecăm ! spuse Cyrus Smith.

Prin acest „Plecăm !", el îşi lua un angajament şi în numele reporterului; acesta nu era omul care să dea înapoi, dimpotrivă, încuviinţă fără nici o rezervă planul, de îndată ce-i fu împărtăşit. Se miră doar că nu se gîndise şi el la un lucru atît de simplu. Cît despre Nab, el îl urma pe inginer oriunde.

— Atunci, pe deseară, spuse Pencroff. O să ne învîrtim toţi cinci pe acolo, aşa, ca nişte gură-cască !

— Pe deseară la ora zece, răspunse Cyrus Smith. Facă cerul ca vijelia să nu se potolească decît după plecarea noastră.

Pencroff strînse mîna inginerului şi se întoarse acasă, unde îl lăsase pe tînărul Harbert Brown. Curajosul băiat cunoştea planul marinarului şi aştepta cu oarecare îngrijorare rezultatul convorbirii cu inginerul. După cum se vede, toţi cinci erau oameni hotărîţi să se avînte în vîltoarea văzduhului, în plin uragan.

Uraganul nu se potoli, astfel încît Jonathan Forster şi tovarăşii săi nici nu se gîndeau să-l înfrunte în nacela care se putea sfărîma uşor. Fu o zi îngrozitoare. Inginerul se temea de un singur lucru: ca nu cumva să se rupă în bucăţi aerostatul, care era legat de pămînt şi pe care vîntul îl culca mereu. El se învîrti timp de cîteva ore în piaţa aproape pustie, supraveghind aparatul. Pencroff făcu acelaşi lucru, cu mîinile în buzunare şi căscînd prelung din cînd în cînd, ca unul care nu mai ştie cum să-şi omoare timpul. Şi el se temea că se va rupe balonul, sau chiar că va fi smuls din legături şi purtat de vînt.

Veni şi seara. Noaptea se lăsa întunecoasă şi pîcle groase ca nişte nori se tîrau la suprafaţa pămîntului... Cădea o ploaie amestecată cu zăpadă. Era frig şi un fel de ceaţă apăsătoare plutea deasupra oraşului. Părea că vijelia puternică