impusese combatanţilor un fel de armistiţiu şi că tunul fusese redus la tăcere de tunetele groaznice ale uraganului. Străzile oraşului erau pustii. Chiar şi paza pieţii unde se zbătea aerostatul devenise zadarnică pe o astfel de vreme. Într-adevăr, totul părea să ajute fuga prizonierilor; dar călătoria asta, în mijlocul vînturilor dezlănţuite !...

— Urît flux! îşi zise Pencroff, îndesîndu-şi cu pumnul pălăria pe care vîntul încerca să i-o smulgă. Dar las’ c-o să ne descurcăm noi!

La ora nouă şi jumătate, Cyrus Smith şi tovarăşii săi pătrunseră prin diferite puncte în piaţa cufundată în întuneric, deoarece vîntul stinsese felinarele cu gaz. Uriaşul aerostat, aproape cu totul culcat la pămînt, nici nu se mai zărea. Pe lîngă sacii de lest, legaţi de sforile plasei, nacela mai era fixată şi de un cablu puternic, trecut printr-un inel îngropat în caldarîm; cealaltă jumătate a cablului era adusă peste bord.

Cei cinci prizonieri se întîlniră lîngă balon. Nu-l văzuse nimeni şi era atît de întuneric, încît nici ei nu se puteau vedea unul pe altul.

 

Fără să scoată o vorbă, Cyrus Smith, Gédéon Spilett, Nab şi Harbert luară loc în nacelă, în timp ce Pencroîf dezlega, unul cîte unul, sacii de lest. Totul se isprăvi în cîteva clipe şi marinarul se urcă lîngă tovarăşii săi.

Aerostatul nu mai era reţinut decît de a doua jumătate a cablului şi mai rămînea doar ca Cyrus Smith să dea ordinul de plecare.

în clipa aceea, un cîine sări în nacelă. Era Top, cîinele inginerului, care, rupîndu-şi lanţul, îşi urmase stăpînul, Cyrus Smith voi să gonească bietul animal, temîndu-se de o greutate suplimentară.

— Eh ! Unde merg atîţia, treacă şi el ! spuse Pencroff, aruncînd afară încă doi saci cu nisip.

Apoi, marinarul dădu drumul cablului şi balonul se înălţă pieziş şi pieri în înălţimi, izbind cu nacela două hornuri, pe care le dărîmă în iureşul plecării.

Uraganul se dezlănţui în acele clipe cu o violenţă înfricoşătoare. Inginerul nu se putu gîndi la o aterizare în timpul nopţii, iar cînd se lumină de ziuă, pămîntul nu se mai vedea, din pricina ceţei. Abia peste cinci zile zăriră într-o clipă de înseninare imensitatea mării care se întindea sub aerostatul împins de vînt cu o viteză nemaivăzută !

Ştim că patru din cei cinci oameni plecaţi în ziua de 20 martie au fost zvîrliţi în ziua de 24 martie pe un ţărm pustiu, la mai mult de şase mii de mile depărtare de ţara lor{6}.

Călătorul care lipsea, acela în ajutorul căruia se grăbeau în primul rînd să alerge cei patru supravieţuitori ai balonului, era tocmai conducătorul lor, inginerul Cyrus Smith.

 

CAPITOLUL III

 

Seara la orele cinci. Unul este dat lipsă. Deznădejdea lui Nab. Cercetările se îndreaptă spre nord. Insula. O noapte tristă şi plină de griji. Ceţurile dimineţii. Nab înoată. Pămînt În zare. Trecerea canalului prin vad.

 

Inginerul fusese smuls de valuri dintre ochiurile destrămate ale plasei. O dată cu el dispăruse şi cîinele. Credinciosul animal sărise din propriu imbold în ajutorul stăpînului său.

— Înainte ! strigă reporterul.

Şi toţi patru — Gédéon Spilett, Harbert, Pencroff şi Nab — începură cercetarea, uitînd că erau sfîrşiţi de oboseală.

Bietul Nab plîngea de furie şi desperare la gîndul că pierduse tot ce-i era mai scump pe lume.

Nu trecuseră nici două minute din clipa în care . dispăruse Cyrus Smith pînă la aceea în care acostaseră tovarăşii lui. Puteau deci nădăjdui că vor sosi la timp spre a-l salva.

— Să-l salvăm ! Să-l căutăm ! strigă Nab.

— ÎI căutăm, Nab, răspunse Gédéon Spilett, şi-l vom găsi !

— ÎI vom regăsi oare în viaţă ?

— Desigur, Nab !

— Ştie să înoate ? întrebă Pencroff.

— Da ! răspunse Nab. De altfel îl are şi pe Top. Auzind mugetul valurilor, marinarul dădu însă neîncrezător din cap.

Inginerul dispăruse în dreptul părţii de nord a ţărmului, la o jumătate de milă de locul unde acostaseră naufragiaţii. Dacă izbutise să ajungă cît mai aproape de acea parte a litoralului mării, locul respectiv ar fi trebuit să se afle la cel mult o jumătate de milă de locul unde se aflau naufragiaţii.

Se făcuse aproape şase. Ceaţa se lăsase din nou, ceea ce făcea noaptea foarte întunecoasă, Naufragiaţii se îndreptară spre nord, rnergînd de-a lungul coastei răsăritene a pămîntului pe care se nimerise să fie azvîrliţi de furtună, ţinut necunoscut pentru ei, a cărui poziţie-geografică nici n-o puteau bănui. Călcau pe un teren nisipos, presărat cu pietriş, lipsit de orice fel de vegetaţie. Solul foarte inegal, accidentat, era pe alocuri ciuruit de gropi mici care îngreuiau mersul. Din aceste găuri ţîşneau la tot pasul nişte păsări mari, care zburau greoi de colo pînă colo, dar pe care nu le vedeau desluşit din cauza întunericului. Alte păsări mai sprintene se ridicau în stoluri, trecînd ca nişte nori. Judecînd după ţipetele lor stridente, marinarului i se părea că sînt goelanzi şi pescăruşi, care se luau la întrecere cu vuietul mării.

Din cînd în cînd, naufragiaţii se opreau, scoteau strigăte puternice şi ascultau dacă nu se aude vreo chemare dinspre apele oceanului. Socoteau pe drept cuvînt că dacă s-ar fi aflat în apropierea locului unde ar fi putut să cadă inginerul, ar fi ajuns la urechile lor cel puţin lătratul lui Top, presupunînd că Cyrus Smith n-ar fi fost în stare să dea nici un semn de viaţă. Dar nici un strigăt nu se auzea în afară de vuietul mării şi clocotul talazurilor care se spărgeau de ţărm. Alicul grup îşi continua drumul, cercetînd cele mai mici cotituri ale litoralului.

După ce înaintaseră vreo douăzeci de minute, cei patru naufragiaţi dădură în calea lor de o fîşie de valuri spumegînde, dincolo de care nu se mai zărea pămîntul. Se aflau la extremitatea unei limbi ascuţite de pămînt, de care se izbeau cu furie valurile.

— Asta-i un promontoriu, spuse marinarul. Trebuie să ne întoarcem rnergînd pe partea dreaptă şi astfel vom ajunge să simţim din nou pămînt sub picioare.

— Dar dacă inginerul este acolo ? răspunse Nab, arătînd oceanul, ale cărui talazuri uriaşe şi înspumate se zăreau prin întuneric.

— Atunci să-l strigăm !

Şi toţi deodată scoaseră un strigăt răsunător, dar nu primiră nici un