Naufragiaţii se întoarseră, urmînd latura opusă a promontoriului şi păşind pe acelaşi teren nisipos şi accidentat. Totuşi, Pencroff observă că litoralul începe să se transforme aici într-un povîrniş stîncos şi înclinat. El trase concluzia că partea aceasta a lercnului formează o pantă destul de lungă, ajungînd pînă la creasta înaltă a unui masiv ce se profila nedesluşit în umbră. Pe ţărmul acesta păsările erau mai rare. Şi marea era mai puţin zgomotoasă, mai puţin zbuciumată şi se părea chiar că valurile se potolesc. Zgomotul talazurilor ce se spărgeau de mal de-abia se auzea. Probabil că partea aceasta a promontoriului forma un mic golf în semicerc, apărat de capul ce înainta în mare, oprind curenţii din larg.

Continuînd să înainteze în aceeaşi direcţie, naufragiaţii se îndreptau spre sud, depărtîndu-se tot mai mult de partea de ţărm pe care s-ar fi putut să se afle Cyrus Smith. Cale de o milă şi jumătate, litoralul nu avea nici un fel de cotitură care să le îngăduie să revină spre nord. Totuşi era cu neputinţă ca vîrful promontoriului, pe care călătorii noştri îl înconjuraseră, să nu fie legat de pămînt. Cu toate că erau istoviţi, naufragiaţii mergeau curajoşi mai departe, trăgînd mereu nădejde să găsească o cotitură bruscă, care să-i readucă pe calea cea bună.

Mare fu dezamăgirea lor cînd, după ce străbătuseră cale de două mile, se pomeniră din nou în faţa mării. Se aflau de data aceasta pe un cap destul de înalt, format din stînci alunecoase.

— Sîntem pe o mică insulă, spuse Pencroff, pe care am cutreierat-o de la un capăt la celălalt !

Observaţia marinarului era adevărată. Naufragiaţii noştri nu fuseseră zvîrliţi pe un continent, ci pe o insulă mică, a cărei lungime nu trecea de două mile şi care era desigur destul de îngustă.

Oare această insulă aridă, pietroasă, lipsită de vegetaţie, care părea să adăpostească doar cîteva păsări de mare face parte dintr-un arhipelag mai important ? Iată o întrebare la care nu găseau răspuns. Călătorii balonului zăriseră pămîntul de la înălţime şi prin ceaţă, aşa că nu-şi dăduseră bine seama de întinderea lui. Dar lui Pencroff, ai cărui ochi de marinar erau obişnuiţi cu întunericul, i se părea că zăreşte spre vest o masă nedesluşită, care ar fi putut să fie o coastă înaltă.

Prin întunericul ce domnea, nu puteau însă să-şi dea seama cărui sistem, simplu sau complex, îi aparţinea insula pe care se aflau. Nu puteau să plece de . pe ea, fiind înconjurată de apă, aşa că se văzură nevoiţi să amîne pe a doua zi căutarea inginerului care, din păcate, nu dăduse nici un semn de viaţă pînă la ora aceea.

— Nu dovedeşte nimic tăcerea lui Cyrus, spuse reporterul. S-ar putea să fie leşinat sau rănit, în imposibilitate de a răspunde în clipa de faţă. Dar nu trebuie să pierdem nădejdea !

Reporterul fu de părere să aprindă într-un punct oarecare al insulei un foc, care să servească drept punct de orientare inginerului. Zadarnic însă căutară naufragiaţii lemne sau ierburi uscate. Pe insulă găsiră numai nisip şi pietre.

E uşor de înţeles durerea lui Nab şi a tovarăşilor săi, care erau atît de legaţi de curajosul Cyrus Smith, cînd îşi dădură seama că nu puteau întreprinde nimic pentru a-l salva. Trebuiau să aştepte ivirea zorilor. Poate că inginerul izbutise să se salveze singur şi atunci îşi şi găsise un adăpost undeva, pe coastă, sau dispăruse pentru totdeauna !

Orele treceau anevoie, chinuitor de lungi. Se lăsase un frig pătrunzător. Naufragiaţii sufereau cumplit, dar fără să ia în seamă lucrul acesta, nici nu se gîndeau să se odihnească o clipă. Uitînd de ei, cu gîndul numai la conducătorul lor, nădăjduind mereu, oamenii umblau de colo pînă colo pe ostrovul pustiu, întorcîndu-se mereu spre capul de la nord, punctul cel mai apropiat de locul catastrofei. Trăgeau cu urechea, strigau, căutau să prindă vreo chemare desperată. Vocile lor răsunau desigur destul de departe, căci atmosfera se mai liniştise şi o dată cu furtuna se potolise şi vuietul mării.

Într-un rînd, li se păru chiar că aud un fel de ecou care răsfrîngea strigătul lui Nab. Harbert îi atrase atenţia lui Pencroff asupra acestui fenomen, adăugînd:

— Aceasta ar putea dovedi existenţa unui ţărm destul de apropiat, aşezat înspre apus.

Marinarul dădu din cap în semn de încuviinţare. De altminteri ochii săi nu-l înşelau niciodată. Şi de vreme ce el zărise, oricît de şters, profilîndu-se un ţărm, era sigur că acel ţărm există.

Dar ecoul îndepărtat fu singurul răspuns la chemările lui Nab, imensele întinderi ce cuprindeau tot. răsăritul insulei rămînînd cufundate în tăcere.

Totuşi, cerul se însenina cu încetul şi către miezul nopţii se iviră primele stele. Dacă inginerul ar fi fost alături de tovarăşii săi, ar fi observat de îndată că stelele nu semănau cu acele din emisfera boreală. Într-adevăr, Steaua Polară nu apărea pe acest nou orizont, constelaţiile zenitului nu erau acelea care se vedeau în mod obişnuit în nordul noului continent, iar la Polul Austral strălucea Crucea Sudului.

Trecu şi noaptea. Către orele cinci, în dimineaţa zilei de 25 martie, înălţimile se luminară uşor. Zarea mai era întunecată, iar o dată cu lumina zilei care abia mijea, o pîclă deasă se lăsă deasupra mării, astfel că nu se mai putea vedea decît cel mult la douăzeci de paşi. Trîmbe de ceaţă deasă se desfăşurau, tîrîndu-se greoi.

Vremea le rămînea potrivnică. Naufragiaţii nu puteau deosebi nimic în jurul lor. Nab şi reporterul cercetau oceanul, în timp ce Harbert şi marinarul răscoleau cu ochii partea de apus a insulei. Dar nicăieri nu se zărea vreo urmă de pămînt.

— Ce are-a face ? spuse Pencroff. Chiar dacă nu văd ţărmul, îl simt... simt că se află acolo... sînt sigur, tot atît de sigur cum ştiu că nu mai sînt la Richmond !

Curînd ceaţa prinse să se destrame. Fusese doar o pîclă trecătoare, care vestea timp frumos. Soarele începu să încălzească straturile superioare de aer şi căldura lui pătrunse pînă deasupra insulei.

Şi, într-adevăr, pe la şase şi jumătate, trei sferturi de ceas după răsăritul soarelui,