Fiecare zi la cămin începea cu înălţarea solemnă a steagului. Normal că se cânta şi imnul. Aşa cum nu lipsesc marşurile din ştirile sportive, tot aşa nu se putea înălţa steagul fără să se cânte imnul. Steagul se afla fix în centrul curţii interioare, ca să poată fi zărit de la absolut orice fereastră a celor trei clădiri ale căminului.

  De steag răspundea şeful clădirii de est (cea în care mă aflam şi eu). Era un bărbat înalt, cu privirile dure, în jurul vârstei de şaizeci de ani. Părul aspru îi încărunţise pe alocuri, iar pe gâtul ars de soare avea o cicatrice lungă. Se zvonea că absolvise şcoala militară din Nakano, dar nimeni nu ştia cu siguranţă ce hram purta pe-acolo. Lângă el stătea un student care îndeplinea rolul de ajutor de stegar. Nici despre acest student nu se ştia mai nimic. Avea o tunsoare rotundă şi purta întotdeauna uniformă. Nu ştiam nici cum îl cheamă, nici în ce cameră locuieşte. Nu l-am întâlnit niciodată la cantină sau la baie şi nici măcar nu sunt sigur că era student… dar probabil că era din moment ce purta uniformă —şi „Uniformă” i-a devenit în curând şi porecla. Spre deosebire de domnul care absolvise şcoala din Nakano, acesta era scund, rotofei, palid la faţă. Cei doi indivizi ciudaţi răspundeau de înălţarea steagului Hi no maru2 în fiecare dimineaţă.

  La începutul vieţii mele de student căminist, mă sculam special dimineaţa la ora şase ca să privesc acel ritual patriotic. Cei doi apăreau lângă steag exact în momentul când la radio se dădea ora exactă. „Uniformă” purta, normal, uniformă şi pantofi negri din piele, iar Nakano purta o bluză sau un pulover şi tenişi albi. Uniformă avea cu el o cutie din lemn, pe care o purta ceremonios, iar Nakano ducea un casetofon Sony. Nakano punea casetofonul la baza catargului, iar „Uniformă” deschidea cutia din care scotea un steag frumos împăturit. Îl oferea reverenţios lui Nakano, care îl prindea de frânghia catargului în aşa fel încât să scoată în evidenţă frumuseţea cercului roşu, reprezentând soarele, pe o suprafaţă întinsă de un alb imaculat. Apoi Uniformă apăsa butonul.

  Kimigayo3.

  Steagul urca şi urca. Pe la versul „pietricelele să devină pietre”, steagul era pe la jumătatea catargului şi apoi ajungea imediat în vârf. Cei doi stăteau în poziţie de drepţi, cu privirile aţintite la steag. Era o privelişte extraordinară, mai cu seamă în zilele senine, când bătea puţin vântul.

  Ritualul de coborâre a steagului, seara, era în mare, acelaşi. Doar gesturile erau inverse. Steagul cobora încet-încet şi intra în cutia de lemn. Peste noapte nu se lăsa niciodată steagul afară.

  Eu nu înţelegeam de ce coborau steagul seara. Naţiunea exista şi după lăsarea întunericului şi erau mulţi cei care lucrau toată noaptea: muncitorii din construcţii, şoferii de taxi, animatoarele, pompierii, paznicii de noapte. Mie mi se părea nedrept ca asemenea oameni să nu beneficieze de protecţia steagului. Oare chiar nu avea nici o însemnătate pentru alţii şi numai eu vedeam lucrurile astfel? De fapt nici pe mine nu mă deranja, la drept vorbind, dar am făcut şi eu o constatare.

  Conform regulamentului căminului, studenţii din anii I şi II stăteau câte doi în cameră, iar cei din anii III şi IV aveau camere individuale. Camera pentru două persoane măsura cam şase rogojini4, mai degrabă lungă decât lată, iar ferestrele erau prevăzute cu cercevele din aluminiu. În dreptul lor se găseau două birouri şi două scaune, dispuse astfel încât ocupanţii camerei să poată învăţa spate-n spate. În partea stângă a uşii se aflau două paturi de campanie. Mobila era solidă şi extrem de simplă, incluzând de fapt doar două dulăpioare, câteva rafturi prinse în perete şi o măsuţă mică pentru cafea. Oricât ai fi fost de generos în aprecieri, tot nu puteai califica un asemenea locşor ca fiind poetic. Pe majoritatea rafturilor din camere se găseau radiouri, uscătoare de păr, oale electrice sub presiune, reşouri, cafea instant, pliculeţe cu ceai, zahăr cubic, tigăi şi boluri pentru ramen5. Pe pereţi erau prinse cu ace fotografii reprezentând femei sumar îmbrăcate sau afişe furate de la filme pornografice. Un individ avea lipită pe perete o fotografie ce reprezenta doi porci împerechindu-se, dar aceasta era o excepţie printre cele cu femei goale, cântăreţe şi actriţe. Pe rafturi se aflau manuale, dicţionare şi romane.

  Pentru că locuiau doar băieţi în cămin, camerele erau înspăimântător de murdare. Cojile mucegăite de mandarine se prinseseră de fundul coşurilor de gunoi; în cutiile de conserve transformate în scrumiere, straturile de mucuri de ţigări atingeau zece centimetri, iar când începeau să ardă mocnit, erau stinse cu cafea sau bere, emanând un miros acru, insuportabil. Bolurile şi farfuriile erau pline de funingine şi de grăsime, iar pe jos erau împrăştiate ambalaje de ramen, cutii goale de bere, conserve sau capace de toate felurile. Nimănui nu-i dădea prin minte să măture şi să arunce murdăria la coşul de gunoi. Orice adiere stârnea adevăraţi nori de praf. Camerele duhneau îngrozitor şi fiecare îşi avea mirosul ei aparte, dar, în mare, el provenea de la transpiraţie, de la mirosul individual şi de la gunoi. Hainele murdare erau aruncate grămadă sub paturi şi cum nimeni nu se gândea să-şi aerisească cu regularitate aşternutul, pernele emanau un miros de transpiraţie care nu părea să mai dispară vreodată. Privind în urmă, mă mir şi acum că toată mizeria de acolo n-a dat naştere unor epidemii devastatoare.

  În comparaţie cu ce vă descriam înainte, camera mea era curată ca o încăpere de morgă. Duşumeaua şi ferestrele nu aveau nici o pată, aeriseam aşternutul o dată pe săptămână, creioanele erau la locul lor în suporturi, perdelele erau spălate o dată pe lună, şi asta deoarece colegul meu de cameră era de-a dreptul maniac când era vorba de curăţenie. Nimeni nu mă