Pentru prima oară, Lou Salome ezită.

  — Dar, domnule doctor – din nou îşi aşeză mâna peste a lui —, înainte ca dumneavoastră s-o aveţi pacientă pe Anna O., nici pentru isterie nu exista un tratament psihologic. După dte înţeleg, medicii nu foloseau decât băile sau acele oribile tratamente cu şocuri electrice. Sunt convinsă că dumneavoastră, poate numai dumneavoastră, aţi reuşi să găsiţi un astfel de tratament nou pentru Nietzsche. Deodată Breuer observă cât era ceasul. Trebuia să se întoarcă la Mathilde.

  — Frăulein, voi face tot ce-mi stă în puteri să-l ajut pe prietenul dumneavoastră. Vă rog să-mi permiteţi să vă dau cartea mea de vizită. îl voi primi pe prietenul dumneavoastră la Viena.

  Ea aruncă o scurtă privire cărţii de vizită, apoi o puse în poşetă.

  — Domnule doctor, mă tem că nu este chiar arât de simplu. Nietzsche nu este, hai să zicem, un pacient cooperant. De fapt, el nu ştie că vorbesc cu dumneavoastră. Este o persoană foarte retrasă şi este un om orgolios. Nu va putea niciodată să recunoască faptul că are nevoie de ajutor.

  — Dar spuneţi că vorbeşte deschis despre sinucidere.

  — în fiecare conversaţie, în fiecare scrisoare. Dar nu cere ajutor. Dacă ar şti de conversaţia noastră, nu m-ar ierta niciodată, şi sunt sigură că va refuza întrevederea cu dumneavoastră. Chiar dacă, într-un fel oarecare, l-aş convinge să vină la dumneavoastră, ar limita consultaţia la suferinţele lui trupeşti. Niciodată – nici într-o mie de ani – nu vă va cere să-i alinaţi disperarea. Are opinii foarte clare despre slăbiciune şi putere.

  Breuer începea să se simtă frustrat şi îşi pierdea răbdarea.

  — Deci, Frăulein, drama devine mai complexă. Vreţi să mă întâlnesc cu un oarecare profesor Nietzsche, pe care dumneavoastră îl consideraţi unul dintre cei mai mari filosofi ai epocii noastre, cu scopul de a-l convinge că viaţa – sau, cel puţin, viaţa lui – merită să fie trăită. Şi, mai mult, trebuie să fac asta fără ca filosoful nostru s-o ştie.

  Lou Salome dădu din cap, respiră adânc şi se lăsă pe spătarul scaunului.

  — Dar cum e posibil acest lucru? continuă el. Numai realizarea primului obiectiv – vindecarea disperării – şi este dincolo de posibilităţile ştiinţei medicale. Iar a doua condiţie – ca pacientul să fie tratat fără ştirea sa – transferă deja ceea ce vrem să întreprindem în domeniul fantasticului. Mai aveţi să-mi dezvăluiţi şi alte obstacole? Poate profesorul Nietzsche nu vorbeşte decât sanscrita – sau refuză să-şi părăsească sihăstria din Tibet?

  Breuer se înfierbântase, dar, observând expresia năucită a lui Lou Salome, îşi recapătă repede controlul.

  — Serios, Frăulein Salomă, cum pot să fac asta?

  — Acum vedeţi, doctore Breuer! Acum vedeţi de ce v-am căutat pe dumneavoastră şi nu pe cineva de mai mică importanţă!

  Clopotele de la San Salvatore bătură ora zece. Probabil că Mathilde a început să se neliniştească. Ah, dar dacă ar fi după ea. Breuer îi făcu din nou semn ospătarului. în timp ce aşteptau nota de plată Lou Salomă făcu o invitaţie neobişnuită.

  — Domnule doctor vreţi să fiţi oaspetele meu mâine la micul dejun? După cum v-am mai spus, port o oarecare responsabilitate personală pentru disperarea profesorului Nietzsche. Mai am încă multe să vă spun.

  — Mâine, cu tot regretul, este imposibil. Nu mi se înfâmplă în fiecare zi ca o femeie adorabilă să mă invite la micul dejun, dar nu pot accepta. Natura vizitei mele aici cu soţia mea nu-mi permite s-o părăsesc din nou.

  — Arunci să vă propun un alt plan. I-am promis – fratelui meu să-l vizitez luna asta. De fapt, până de curând, plănuisem să merg la Viena împreună cu profesorul Nietzsche. Daţi-mi voie ca atunci când mă voi afla acolo să vă dau mai multe informaţii. între timp, am să încerc să-l conving pe profesorul Nietzsche să vă consulte ca specialist în legătură cu sănătatea lui fizică din ce în ce mai proastă.

  Ieşiră împreună din cafenea. Doar câţiva clienţi mai zăboveau în timp ce chelnerii strângeau mesele. Când Breuer se pregătea să-şi ia rămas bun, Lou Salome îl luă de braţ şi porni alături de el.

  — Domnule doctor, ora aceasta a fost prea scurtă. Eu sunt lacomă şi vreau mai mult din timpul dumneavoastră. Pot să vă conduc înapoi la hotel?

  Fraza îl izbi pe Breuer, părându-i-se îndrăzneaţă, masculină; cu toate acestea, pe buzele ei părea potrivită, neafectată – modul natural în care oamenii ar trebui să vorbească şi să trăiască. Dacă o femeie se simte bine în compania unui bărbat, de ce nu l-ar lua de braţ şi nu i-ar cere voie să-l conducă? Şi totuşi, ce altă femeie pe care o cunoştea ar mai fi pronunţat asemenea cuvinte? Aceasta era o femeie deosebită. Această femeie era liberă!

  — Niciodată n-am regretat atât de mult o invitaţie, spuse Breuer, trăgându-i braţul mai aproape de el, dar e timpul să mă întorc, şi să mă întorc singur. Soţia mea iubitoare, dar neliniştită, mă va aştepta la fereastră, şi am datoria să fiu sensibil faţă de sentimentele ei.

  — Bineînţeles, dar – şi îşi trase braţul de sub al lui, pentru a-l privi pieziş în faţă, sigură, puternică precum un bărbat – mie cuvântul „datorie" mi se pare greu şi tiranic. Eu mi-am redus datoriile la una singură – aceea de a-mi păstra libertatea. Căsătoria, simţul posesiei şi gelozia, pe care le presupune, înrobesc spiritul. Ele nu mă vor domina niciodată. Sper, domnule doctor, că va veni timpul când nici bărbaţii, nici femeile nu vor mai fi tiranizaţi fiecare de slăbiciunile celuilalt.

  Se întoarse, cu aceeaşi siguranţă cu care venise.

  — Auf Wiedersehen. Pe curând – la Viena.

  cAPrroLUL 2

  1 atru săptămâni mai târziu, Breuer stătea la biroul său din cabinetul situat pe Backerstrasse nr.7. Era patru