În mod normal nu făcea pauză în timpul unei zile de lucru, dar în nerăbdarea lui de a o vedea îi expediase pe ultimii trei pacienţi. Toţi aveau boli obişnuite, ceea ce presupunea din partea sa un efort minim.

  Primii doi – oameni la vreo şaizeci de ani – aveau simptome aproape identice: respiraţia mult îngreunată şi o tuse uscată, aspră. Breuer le trata de ani de zile boala de plămâni cronică peste care, pe vreme rece şi umedă, se suprapunea o bronşită acută, ce ducea la severe complicaţii pulmonare. Amândurora le prescrisese morfină pentru tuse (praf Dover, cinci granule de trei ori pe zi), doze mici dintr-un expectorant (ipecac), inhalaţii de abur şi comprese cu muştar pe torace. Deşi unii medici luau în derâdere compresele cu muştar, Breuer credea în ele şi le prescria adesea – mai ales anul acesta, când jumătate din Viena părea să fie chinuită de boli de plămâni. De trei săptămâni oraşul nu mai văzuse o rază de soare, ci doar o burniţă rece, nemiloasă.

  Cel de-al treilea pacient, un servitor al casei prinţului moştenitor Rudolf, era un tânăr agitat, ciupit de vărsat, pe care-l durea gâtul, atât de timid încât Breuer trebui să fie foarte imperativ ordonându-i să se dezbrace pentru a fi consultat. Diagnosticul era amigdalită. Deşi adeptul scoaterii imediate a amigdalelor cu foarfeci şi forceps, Breuer hotărî că aceste amigdale nu erau destul de inflamate ca să fie îndepărtate. în loc de asta, el recomandă o compresă rece pe gât, gargară cu dorat de potasiu şi inhalaţii cu vapori de apă carbonizată. Deoarece era a treia oară când pacientul avea dureri în gât în iarna aceasta, Breuer îl mai sfătui să-şi călească organismul şi să-şi mărească rezistenţa cu băi reci în fiecare zi.

  Acum, în timp ce aştepta, luă scrisoarea pe care o primise cu trei zile în urmă de la Frăulein Salome. Cu aceeaşi îndrăzneală ca şi în biletul anterior, ea îl anunţa că avea să vină la cabinetul lui astăzi la ora patru pentru o consultaţie. Lui Breuer îi fremătară nările: „ Ea îmi spune mie la ce oră va veni. Ea hotărăşte. Ea îmi face onoarea de a.

  Dar se dezmetici repede: „Nu lua lucrurile atât de tare în serios, Josef. Ce importanţă are? Chiar dacă Frăulein Salome' n-avea de unde să ştie, întâmplător miercuri după-amiază este un moment foarte bun pentru a o primi. în lunga înşiruire a faptelor, ce importanţă are?" „ Ea îmi spune mie." Breuer se gândi la tonul vocii lui: era tocmai acea infatuare exagerată pe care o detesta la confraţii săi, ca Billroth sau bătrânul Schnitzler, şi la mulţi dintre pacienţii săi iluştri, ca Brahms sau Wittgen-stein. Calitatea pe care o aprecia cel mai mult la cunoscuţii lui apropiaţi, dintre care mulţi îi erau şi pacienţi, era lipsa de pretenţii. Asta îl atrăgea la Anton Bruckner. Poate că Anton nu va fi niciodată un compozitor de talia lui Brahms, dar măcar nu adora pământul de sub propriile lui picioare.

  Cel mai mult îi plăceau lui Breuer fiii nonconformişti ai unora dintre cunoscuţii lui – tinerii Hugo Wolf, Gus-tav Mahler, Teddie Hertzi şi acel student la medicină care numai a aşa ceva nu semăna, Arthur Schnitzler. Se identifica pur şi simplu cu ei şi, când cei mai în vârstă nu-l puteau auzi, îi delecta cu împunsături caustice la adresa suiau ui j ui ui im, iv/olu.».

  sunt un popor religios – zeul lor se numeşte «Etichetă»." Breuer, mereu om de ştiinţă, îşi aminti uşurinţa cu care trecuse, în numai câteva minute, de la o stare de spirit la alta – de la aroganţă la modestie. Ce fenomen interesant! Putea oare să-l repete?

  Atunci, acolo, făcu un experiment de gândire. Mai întâi încercă să intre în pielea personalităţilor vieneze pe care ajunsese să le urască. Pufnind şi murmurând încet „Cum îndrăzneşte!", închizând ochii pe jumătate şi încordându-şi lobii cerebrali frontali, el refăcu experienţa iritării şi indignării care-i caracterizează pe aceia care se iau prea tare în serios. Apoi, respirând adânc şi relaxându-se, lăsă această senzaţie să dispară şi reintră în propria lui piele – într-o stare de spirit în care putea râde de el însuşi, de propria lui postură ridicolă.

  Observă că fiecare dintre aceste stări de spirit avea forma ei emoţională: cea de infatuare avea colţuri ascuţite – o senzaţie neplăcută de iritare – precum şi de aroganţă şi singurătate. Cealaltă stare, dimpotrivă, părea rotundă, moale şi tolerantă.

  Acestea erau emoţii distincte, identificabile, se gândi Breuer, dar erau în acelaşi timp nişte emoţii modeste. Ce se poate spune însă despre emoţiile mai puternice şi despre stările de spirit care le creează. Poate exista o modalitate de a controla aceste emoţii mai puternice? N-ar putea să conducă asta la o terapie psihologică efectivă?

  Se gândi la propria lui experienţă. Cele mai labile stări de spirit erau acelea care implicau femeile. Erau momente – astăzi, refugiat în fortăreaţa cabinetului său, era unul dintre ele – când se simţea puternic şi în siguranţă. în astfel de momente, vedea femeile aşa cum sunt: fiinţe cu aspiraţii proprii, care se luptau cu nesfârşitele şi presantele probleme ale vieţii cotidiene; vedea realitatea sinilor lor: aglomerări de celule mamare plutind în lichidul lipoidal. Ştia totul despre scurgerile tor, problemele dismenoreice, sciatică, diferitele afecţiuni ale vezicii sau ale uterului şi hemoroizii albaştri şi inflamaţi sau varicele.

  Dar erau şi alte momente – momente de încântare, în care era cucerit de femei mai interesante decât viaţa, cu sânii umflându-se în globuri magice, puternice – când era cuprins de o aprigă dorinţă de a se contopi cu trupurile lor, de a le suge sfârcurile, de a aluneca în căldura lor umedă. Această stare de spirit putea fi copleşitoare, putea da peste cap o întreagă viaţă – şi era să-l coste, când lucrase cu Bertha, ce avea mai de preţ.

  Totul era o chestiune de perspectivă, de structuri mentale alternante. Dacă i-ar