Reveria îi fu întreruptă de zgomotul uşii care se deschise şi apoi se închise în anticameră. Breuer aşteptă câteva momente, să nu pară prea nerăbdător, apoi ieşi în camera de aşteptare s-o întimpine pe Lou Salome. Era udă, căci burniţa vieneză se transformase în ploaie – dar înainte de a o putea ajuta să-şi scoată haina din care picura apa, ea şi-o dăduse jos singură şi io întindea deja asistentei şi secretarei lui, Frâu Becker.

  După ce o introduse pe Frăulein Salome în cabinet şi o instala într-un fotoliu masiv de piele neagră, Breuer se aşeză pe un scaun lângă ea. Nu se putu abţine să nu remarce:

  — După cum văd, vă place să faceţi totul singură. Nu-i privează asta pe bărbaţi de plăcerea de a vă servi?

  — Ştim amândoi că unele dintre serviciile aduse de bărbaţi nu sunt neapărat benefice pentru sănătatea femeilor!

  — Viitorul dumneavoastră soţ va trebui să se antreneze foarte serios pentru asta. Obiceiurile căpătate într-o viaţă sunt greu de schimbat.

  — Căsătorie? Nu, asta nu-i pentru mine! V-am spus. Sau poate o căsătorie parţială – poate asta mi-ar conveni, dar nu ceva care să mă lege mai mult.

  Privindu-şi frumoasa şi curajoasa vizitatoare, lui Breuer i se păru foarte atrăgătoare ideea unei căsătorii parţiale. îi era greu să-şi amintească mereu că nu avea decât jumătate din vârsta lui. Purta o rochie lungă neagră, simplă, încheiată până la gât şi o blană de vulpe cu un cap mic şi cu picioruţe îi înfăşură umerii. Ciudat, se gândi Breuer, în Veneţia cea rece îşi scoate blana, dar nu se desparte de ea în biroul meu supraîncălzit. Totuşi, era timpul să treacă la subiect.

  — Şi acum, Frăulein, spuse el, să vorbim de boala prietenului dumneavoastră.

  — Disperare – nu boală. Am o mulţime de recomandări. Pot să vi le împărtăşesc?

  Oare aroganţa ei chiar n-are nici o limită? se întrebă el indignat. Vorbeşte ca şi când mi-ar fi confrate – şeful unei clinici, un medic cu treizeci de ani de experienţă – nu o şcolăriţă fără nici un fel de experienţă.

  Calmează-te, Josef! se admonesta el. E foarte tânără, ea nu-l venerează pe zeul vienez Etichetă. în afară de asta, îl cunoaşte pe profesorul Nietzsche mai bine decât mine. Este remarcabil de inteligentă şi poate avea ceva important de spus. Dumnezeu ştie că n-am nici o idee despre vindecarea disperării: nu pot s-o vindec nici pe a mea.

  Răspunse calm:

  — într-adevăr, Frăulein. Vă rog să începeţi.

  — Fratele meu, Jenia, pe care l-am văzut azi dimineaţă, mi-a spus că aţi folosit hipnoza pentru a o ajuta pe Anna O. să-şi amintească sursa psihologică originară a fiecărui simptom. îmi amintesc că dumneavoastră mi-aţi explicat, la Veneţia, că această descoperire a originii fiecărui simptom îl dizolvă, într-un fel. Acest/ei este ceea ce mă intrigă, într-o zi, când o să avem mai mult timp, sper că o să mă luminaţi asupra mecanismului exact prin care ajungând să cunoşti sursa poţi elimina simptomul.

  Breuer scutură din cap şi o opri pe Lou Salome" prin-tr-un gest al mâinilor.

  — E o observaţie empirică. Chiar dacă am avea tot timpul din lume pentru a discuta, mă tem că nu vă pot oferi precizia pe care o căutaţi. Dar care sunt recomandările dumneavoastră, Frăulein?

  — Prima mea recomandare este: nu încercaţi această metodă a hipnozei cu Nietzsche. Nu va avea nici un succes în cazul lui! Mintea lui, intelectul lui constituie un miracol – una dintre minunile lumii, după cum veţi vedea singur. Dar el este, ca să preiau una dintre sintagmele lui preferate, doar o fiinţă omenească, chiar prea omenească, şi are şi el păcatele lui.

  Lou Salome îşi scoase blana, se ridică încet şi traversă biroul pentru a o pune pe canapeaua lui Breuer. Se uită o clipă la diplomele înrămate ce atârnau pe pereţi, îndreptă una care stătea uşor strâmb, apoi se aşeză din nou picior peste picior şi continuă.

  — Nietzsche este extraordinar de sensibil la sursele de putere. Refuză să se implice în orice proces care ar subordona propria lui putere unei alteia. El este atras în filosofia sa de grecii presocratici, în special de concepţia lor despre Adonis – credinţa că numai prin competiţie îţi poţi dezvolta talentele native – şi nu are nici o încredere în motivele cuiva care renunţă la competiţie pretinzând că este altruist. Mentorul lui în această chestiune este Schopenhauer. Nimeni nu doreşte, crede el, să-l ajute pe altul: dimpotrivă, oamenii vor doar să domine şi să-şi sporească puterea proprie. în cele câteva daţi când şi-a subordonat puterea unei alteia s-a simţit devastat şi furios. S-a întâmplat cu Richard Wagner. Cred că se întâm-plă şi acum, cu mine.

  — Cum adică se întâmplă cu dumneavoastră? Este adevărat că sunteţi, într-un fel, responsabilă pentru disperarea profesorului Nietzsche?

  — El crede că sunt. Asta este cea de-a doua recomandare a mea: nu vă aliaţi cu mine. Păreţi descumpănit – ca să înţelegeţi, trebuie să vă spun totul despre relaţia mea cu Nietzsche. Nu voi omite nimic şi vă voi răspunde cu sinceritate la toate întrebările. Nu-mi va fi uşor. Mă las în mâinile dumneavoastră, dar ceea ce vă spun trebuie să rămână secretul nostru.

  — Bineînţeles, puteţi conta pe asta, Frăulein, răspunse el, uimit de felul ei direct de a vorbi şi de cât de reconfortant era să discuţi atât de deschis cu cineva.

  — Ei bine, atunci. L-am întâlnit pentru prima oară pe Nietzsche acum vreo opt luni, în aprilie.

  Frâu Becker bătu la uşă şi intră cu cafeaua. Dacă a fost surprinsă să-l vadă pe Breuer stând alături de Lou Salome şi nu la locul lui obişnuit, în spatele biroului, nu arătă în nici un fel asta. Fără o vorbă, lăsă jos