— Am plecat din Rusia anul trecut din motive de sănătate – probleme cu plămânii, carexacum s-au rezolvat în mare parte. Am locuit la început la Zurich, am studiat teologia cu Biederman şi am lucrat şi cu poetul Gottfried Kinkel – nu cred că v-am spus că aspir să devin poetă. Când mama şi cu mine ne-am mutat la Roma la începutul acestui an, Kinkel ne-a dat o scrisoare de recomandare către Malwida von Meysenburg. O ştiţi, ea a scris Memoriile unui idealist.

  Breuer dădu din cap. Cunoştea lucrările Malwidei von Meysenburg, în special cruciadele ei pentru drepturile femeilor, o reformă politică radicală şi diverse schimbări în procesul de învăţământ. Era mai putin de acord cu tratatele ei antimaterialiste, care lui i se păreau bazate pe ipoteze pseudoştiinţifice.

  Lou Salome continuă:

  — Astfel că m-am dus la salonul literar al Malwidei şi acolo am întâlnit un filosof strălucit şi fermecător, Paul R6e, cu care m-am împrietenit destul de bine. Herr RŁe urmase cursurile lui Nietzsche la Basel cu mulţi ani în urmă şi de atunci cei doi rămăseseră buni prieteni. Am văzut că Herr Ree îl admira pe Nietzsche mai mult decât pe oricine. Curând, a dezvoltat teoria că, dacă el şi eu eram prieteni, atunci trebuie să mă împrietenesc şi cu Nietzsche. Paul. Herr Ree. dar, domnule doctor – ea roşi doar o clipă, însă destul cât Breuer să observe, şi ea să observe că el a observat —, daţi-mi voie să-l numesc Paul, căci aşa mă adresez lui, iar azi n-avem timp de mofturi sociale. Sunt foarte apropiată de Paul, deşi nu m-aş sacrifica niciodată să mă mărit cu el, şi nici cu altcineva! Dar, continuă ea cu nerăbdare, am pierdut destul timp explicând o scurtă colorare involuntară a feţei mele. Nu suntem noi singurele animale care roşesc?

  Negăsindu-şi cuvintele, Breuer nu putu decât să dea afirmativ din cap. O vreme, înconjurat de instrumentele lui medicale, se simţise mult mai puternic decât la ultima lor conversaţie. Dar acum, expus forţei farmecului ei, simţea cum îi piere puterea. Comentariul ei asupra faptului că roşise era remarcabil: niciodată în viaţa lui nu auzise o femeie, sau pe oricine altcineva, vorbind despre relaţiile sociale atât de direct. Şi nu avea decât douăzeci şi unu de ani!

  — Paul era convins că Nietzsche şi cu mine ne vom împrieteni repede, continuă Lou Salome, că ne potriveam perfect. Vroia să devin studenta şi protejata lui Nietzsche. Vroia ca Nietzsche să-mi devină profesor, preot laic.

  Fură întrerupţi de o bătaie uşoară în uşă. Breuer se ridică să deschidă, iar Frâu Becker îi comunică, într-o şoaptă puternică venirea unui nou pacient. Breuer se reaşeză şi o asigură pe Lou Salome că aveau tot timpul, căci pacienţii neanunţaţi trebuie să fie pregătiţi să aştepte mult, şi o rugă să continue.

  — Ei bine, urmă ea, Paul a aranjat o întâlnire la bazilica Sf. Petru, cel mai nepotrivit loc de întâlnire pentru ne-sfânta noastră Treime – numele pe care l-am adoptat mai târziu pentru noi, deşi Nietzsche se referea adesea la ea ca la o „relaţie pitagoreică".

  Breuer se surprinse uitându-se mai degrabă la pieptul musafirei sale decât la faţa ei. Oare de câtă vreme fac asta, se întrebă el. în imaginaţie, luă o mătură şi înlătură toate gândurile despre sex. Se concentra mai mult asupra ochilor şi a vorbelor ei.

  — Am fost imediat atrasă de Nietzsche. Nu este un om care impune fizic – de înălţime medie, cu o voce blândă şi ochi care nu clipesc, părând că privesc mai degrabă înăuntru decât în afară, ca şi când ar apăra vreo comoară interioară. Nu ştiam atunci că este pe trei sferturi orb. Cu toate acestea, era ceva la el care te domina. Primele vorbe pe care mi le-a adresat au fost: „Din ce stele am căzut aici unul lângă altul?"

  Apoi am început să discutăm toţi trei. Şi ce discuţie! O vreme, a părut că speranţele lui Paul ca Nietzsche să-mi devină mentor şi prieten se vor realiza. Din punct de vedere intelectual, ne potriveam perfect. Pătrundeam fiecare în mintea celuilalt – el spunea că avem creiere gemene. Ah, a citit cu voce tare din ultima lui carte, o bijuterie, mi-a pus poeziile pe muzică, mi-a spus ce avea să ofere lumii în următorii zece ani – îşi zicea că sănătatea nu-i garantează mai mult de un deceniu.

  Curând, Paul, Nietzsche şi cu mine am hotărât că ar trebui să locuim împreună într-un menage a trois. Am început să ne facem planuri să petrecem iarna aceasta la Viena sau poate la Paris.

  Un menage ă trois! Breuer îşi drese vocea şi se foi stân-jenit în scaun. O văzu zâmbind la vederea disconfortului său. Nu-i scapă chiar nimic? Ce diagnostician ar fi femeia asta! S-o fi gândit vreodată la o carieră în medicină? Poate ca studentă a mea? Protejata mea? Colega mea, lucrând alături de mine în cabinetul de consultaţii, în laborator? Această fantezie avea forţă, o forţă reală – dar cuvintele ei îl smulseră pe Breuer din visare.

  — Da, ştiu că lumea nu priveşte cu simpatie doi bărbaţi şi o femeie care locuiesc în mod cast împreună. Ea accentua minunat cuvântul„casr" – destul de puternic pentru a pune lucrurile la punct, şi totuşi destul de blând pentru a evita mustrările.

  — Dar noi suntem nişte idealişti liber-cugetători care resping restricţiile impuse de societate. Credem în capacitatea noastră de a ne crea propria structură morală. 30

  Cum Breuer nu răspunse, vizitatoarea lui păru, pentru prima oară, că nu ştie cum să meargă mai departe.

  — Să continuu? Avem timp? Vă ofensez?

  — Continuaţi, vă rog, gnădiges Frăulein. în primul rând, mi-am rezervat timp pentru dumneavoastră. El se întinse peste masă, îşi luă calendarul şi îi arătă