iniţialele L. S., scrise mare în dreptul zilei de miercuri, 22 noiembrie 1882. După cum vedeţi, n-am nimic altceva programat în după-amiaza aceasta. în al doilea rând, nu mă ofensaţi. Dimpotrivă, vă admir sinceritatea, felul direct de a fi. De şi-ar vorbi toţi prietenii atât de deschis! Viaţa ar fi mai bogată şi mai autentică.

  Acceptându-i complimentul fără nici un comentariu, Lou Salome îşi mai turnă cafea şi îşi continuă povestirea.

  — Mai întii, ar trebui să arăt clar că relaţia mea cu Nietzsche, deşi intensă, a fost scurtă. Ne-am întâlnit numai de patru ori şi am fost aproape întotdeauna supravegheaţi de mama mea, de mama lui Paul sau de sora lui Nietzsche. De fapt, Nietzsche şi cu mine am fost rareori singuri în plimbări sau conversaţii.

  Luna de miere intelectuală a ne-sfintei noastre Treimi a fost, de asemenea, scurtă. Au apărut fisuri. Apoi, sentimente romantice şi lascive. Poate că au fost prezente încă de la început. Poate că eu ar trebui să-mi asum responsabilitatea pentru că nu le-am recunoscut. Se scutură ca pentru a se despovăra de acea responsabilitate şi continuă, pentru a expune o importantă succesiune de evenimente.

  — Către sfârşitul primei noastre întâlniri, Nietzsche devenea tot mai preocupat de planul meu pentru un cast menage ă trois, gândindu-se că lumea nu era pregătită pentru el şi rugându-mă să ţin secret planul nostru. Era îngrijorat mai ales în privinţa familiei sale: în nici un caz nu trebuia ca mama sau sora lui să afle despre noi. Atâta convenţionalism! Am fost surprinsă şi dezamăgită şi m-am întrebat dacă mă lăsasem înşelată de limbajul lui îndrăzneţ şi de declaraţiile lui de liber-cugetător.

  La puţină vreme după aceea, Nietzsche luă o poziţie şi mai hotărâtă – i se părea că un astfel de aranjament ar fi pentru mine periculos din punct de vedere social, poate chiar dezastruos. Şi, ca să mă protejeze, a spus că s-a decis să mă ceară în căsătorie şi l-a rugat pe Paul să-mi transmită oferta lui. Vă puteţi imagina în ce situaţie l-a pus pe Paul? Dar Paul, din loialitate faţă de prietenul lui – conştiincios, deşi uşor flegmatic – mi-a vorbit despre propunerea lui Nietzsche.

  — V-a surprins? întrebă Breuer.

  — Foarte mult, mai ales că venea după prima noastră vizită. M-a şi tulburat. Nietzsche este un om mare şi are blândeţe, forţă, o prezenţă extraordinară; nu neg, domnule doctor, că eram puternic atrasă de el – dar nu romantic. Probabil că a simţit atracţia mea către el şi nu a crezut afirmaţia mea că gândul căsătoriei era tot atât de departe de mine ca şi cel al unei aventuri romantice.

  O pală bruscă de vânt care făcu geamurile să se trân-tească îl distrase o clipă pe Breuer. Ascultase atât de intens, încât câteva minute nu i se clintise nici măcar un muşchi pe faţă. Pacienţii îi vorbeau uneori despre problemele lor personale, dar niciodată în acest mod. Niciodată faţă în faţă, niciodată aşa, fără să clipească. Bertha îi dezvăluise multe, dar totdeauna într-o stare de spirit „absentă". Lou Salome' era „prezentă" şi, chiar atunci când descria evenimente îndepărtate, crea momente de o asemenea intimitate încât Breuer se simţea ca şi cum ar fi fost doi amanţi care stăteau de vorbă. Nu-i era deloc greu să înţeleagă de ce Nietzsche o ceruse în căsătorie după numai o singură întâlnire.

  — Şi apoi, Frăulein?

  — Apoi am luat hotărârea de a fi mai sinceră la următoarea întâlnire. Dar s-a dovedit a fi inutil. Nietzsche îşi dăduse seama repede că perspectiva căsătoriei îl speria tot atât de mult pe cât îmi repugna şi mie. Când l-am văzut din nou, două săptămâni mai târziu, la Orta, primele cuvinte pe care mi le-a adresat au fost că nu trebuie să iau în seamă propunerea lui. M-a implorat, în schimb, să fiu alături de el într-o relaţie ideală – pasionată, castă, intelectuală şi nonmaritală.

  Ne-am împăcat toţi trei. Nietzsche era atât de entuziasmat de ideea acelui menage ă trois al nostru, încât insistă, într-o după-amiază, la Lucerna, să facem o poză în cinstea lui – singura fotografie a ne-sfintei noastre Treimi.

  În fotografia pe care i-o întinse lui Breuer, doi bărbaţi stăteau în picioare în faţa unei şarete; ea se afla în genunchi în şaretă, agitând o cravaşa mică.

  — Bărbatul din prim plan, cu mustaţă, care priveşte în susacela e Nietzsche, spuse ea cu căldură. Celălalt este Paul.

  Breuer examina atent fotografia. îl deranja să-i vadă pe aceşti doi bărbaţi – uriaşi înrobiţi, patetici – înhămaţi de această tânără frumoasă, cu mica ei cravaşa.

  — Ce ziceţi de caii mei, doctore Breuer?

  Pentru prima oară o glumă a ei nu-şi atingea scopul, iar Breuer îşi aminti deodată că nu e decât o fată de douăzeci şi unu de ani. Se simţi stânjenit – nu-i plăcea să vadă imperfecţiuni la această făptură rafinată. Inima lui era alături de cei doi bărbaţi înrobiţi – fraţii săi. Era sigur că ar fi putut fi unul dintre ei.

  Musafira lui îşi realizase probabil stângăda, se gândi Breuer, văzând cum ea se grăbeşte să-şi continue povestirea.

  — Ne-am mai întflnit de două ori, la Tautenberg, acum vreo trei luni, cu sora lui Nietzsche, şi apoi la Leipzig, cu mama lui Paul. Dar Nietzsche îmi scria tot timpul. Iată o scrisoare în care îmi răspunde la cea în care îi spuneam cât de mult m-a mişcat cartea sa Zorile.

  Breuer citi repede scurta scrisoare pe care i-o înmânase:

  Draga mea Lou, Şi eu am zorile mele, şi nu unele pictate! Ceva ce nu mai credeam să fie posibil, să găsesc în sfârşit un prieten pentru fericirea şi suferinţa mea, mi se pare posibil acum – posibilitatea de aur pe orizontul întregii mele vieţi viitoare. Sunt mişcat numai când mă gândesc la sufletul bogat şi curajos al dragei mele Lou.

  F. N.

  Breuer rămase tăcut. Acum simţea o şi mai mare afinitate cu Nietzsche.