Şi îi jefui elefanţii, preste mări eşti heghemon

  Şi te-asemuieşti ca fală cu Lixandru Machedon.

  — Manoile, spune mie d-unde neamul tău să trage Şi ce oameni mari într-însul cu vârtute şi curage Au eşit?

  — Grăi Iaurta tot scobindu-se în dinţi. Visător plecă românul ochii negri şi cuminţi:

  — Se întinde o câmpie pre subt poale de Carpaţi, Acolo stătea-n vechime dachii foarte lăudaţi, Acolo trăia ferice, dân caval cântând la turme.

  Dă la ei pă-ntinsul terii, zău, rămas-au multe urme. Ducul înţelept le fuse Dechebal, viteazul rigă, Ci săraci era şi mândri, căprior cu mămăligă De avea la cină, dachii era foarte mulţumiţi. (Am cercat cu-anacronismul cetitorii adormiţi, Căci adus fu cucuruzul în Evropa multe vacuri Mai apoi, cum să vădeşte de citeşti în almanacuri.)

  Dar în meazăzi râmlenii, neam ce preste tot pământul întinsese stăpânirea, îşi făcuse-aşezământul

  Pân-la Dunărea cea mare. Craiul le era Trăian, Ce la mii de leghioane duc le fu şi căpitan.

  Ei trecu-n 101 Dunărea pă pod de vase

  Şi cu Dechebal vestitul foarte-amarnic să-ncleştase

  Şi bătu râmleanul dachii cu căciulă şi opinci.

  Se făcu din nou bătaie la văleat 105.

  Da-mpăratul, vezi, vicleanul, nu să-ncumeta pă gheaţă

  Ca să treacă lunecuşul preste Dunărea măreaţă, Ci chemă îndat nainte-i pă vestitu-Apolodor

  Şi-i dădu poruncă aspră, bătând foarte din picior: „Să-mi durezi, Apolodoare, punte trainică şi bună

  Ca să treacă sila-mi toată până-n Dachia nebună

  Ce cutează să-mi încrunte ochiul. Iacă-ţi dau răgaz

  Luni atâtea, zile-atâtea, începându-le de az.”

  Dar tot ce clădea sireacul, noaptea se surpa, şi iar

  Ziua o lua da capo, istovire în zădar, Până ce-a-ngropat în peatră ticălosu-Apolodor

  Pre soţia sa, ce-o plânse mai apoi cu-amar şi dor

  Şi râmlenii când trecură auzea dân peatră glas.

  E leghenda, zău, prea demnă de Victor Hugo, helas!

  În resbel pent-au dachii cu-a lor rege. Insă totuş

  Le rămase sate mândre şi pe Argeş, şi pe Trotuş

  Pline de muieri ce-n iie nurii-şi învălea sfios.

  Se uita cu jind râmlenii la trupşorul lor undos.

  Şi mirese cu cătane nunţi porniră mii şi mii, Pruncuşori apoi născură mai cu zecile de mii, Până neamul meu se-ncheagă pe duiosul meu tărâm.

  Da, Iaurta, frăţioare, noi ne tragem de la Râm!

  Iar apoi, un Mircea, Ştefan, Ţepeluş, Michaiu Bravul

  Rădicară ungureanul şi munteanul şi moldavul

  Ca să steie împotrivă turcului ce vrea peşcheş.

  Şi, precum totuna este Pachistan şi Bangladeş Noi, valahii, fum totuna în Moldavia.

  — N Ardeal Şi acilea.

  — N Rumâneasca Ţeară, ce mi-i ideal.

  — Zi-mi ceva pe rumâneşte, agrăi din nou piratul Ascultând cu luare-aminte ce aprins zicea bărbatul.

  — Uite:

  Floare floricea, Dulce micşunea Gheaţa se topeşte, Trupuşoru-ţi creşte. Vara de soseşte, Florioara-ţi creşte, Inima-mi topeşte. Toamna de soseşte, Ea se veştejeşte.

  Dorul floare n-are Şi nu stă la soare. Da ziua de creşte, Dorul mă loveşte. Vara de soseşte, Dorul mă munceşte, Inima-mi topeşte. Toamna de soseşte, Frunza dezvăleşte, Doru-mi înfloreşte.

  Floare micşunea, Atunci aş pleca, Codru-aş apuca Şi m-aş depărta Pân-la marea mare, Dincolo de zare, La curţile dorului, Poarta curcubăului Dân spinarea dulfului.

  — Cum? Aiasta-i rumâneşte? Păi atunci şi eu sborăsc, Şi parintili a meii-s din militea-arămănăsc, Muşat grai. Dar eu sunt grecos. Eu la Atos mă închin.

  — Nu eşti grec, laurta frate, ci armân, valah deplin, Brav valah pân simţimânturi nobili. Uite dreapta mea. Şi-i întinse deşte albe preste grunjuri de halva. Zbierau „Ura!” şi „Trăiască!” palicarii cei ciufuţi Cum răcneşte lung fămeia de vei vrea ca să o cruţi

  Şi încinse danţ ca diavoli; Manoil jungherul scoase

  Ce-nvălit avea oţelul în jurube de mătase

  Şi crestă încheietura lui laurta. Dar, miracul!

  Nici un bob n-au curs dă sânge în adâncul receptacul

  (Un lighean cu flori dă peatră ce-s cioplite dân porfir

  De trecea pân el lumina ca prin strai de serasir), Ci un glob cât o naramză purpuriu întunecat

  Răsări dân scrijelire şi-n văzduh s-au ridicat

  Şi în mijlocul cămării ca o icră el zvâcnea

  Arzând cald în svonul acru, veşted, de meterhanea, Şi în icră să-nchegară oase, zgârciuri de copil

  Şi un făt dăşchise pleoape în spăimosul peristil.

  Străveziu era ca puiul de năpârcă-abia fătat, Avea limba dăspicată şi-ntre ochi un bob de-agat.

  Dar scria pre solzi dă sticlă ce-i crescuse pă spinare „Lefteria”, ce-n greceşte însemnează „Neatârnare”. El beşica cea dă sânge sparse; se întinse drept Şi rosti în stihuri nobili şi cu mâna preste pept Astă cuvântare (milă, cetitor, acuma-ţi cer Pedepsit nu sunt la scoale, dascalos n-avui, belfer Sunt, e drept, dar de rumână, eu greceşte abia rup. Îl citii pre George Ştainăr, însă dar nu mă ocup Mult cu tâlmăcin. Cam plată dau o versiune, iacă. Nu sunt fragi ţie dragi să-i înghesui în buiacă):

  Bravilor, pestriţ şi felurit e pământul

  Pe ciocul berzei luceşte soarele de aur şi pe solzul păstrugăi

  Preţioase sunt plantaţiile de curmale

  Dulci sunt ochii armencelor.

  Cetăţi durate din piatră de râu se înşiră pe râurile albastre

  Păpădia desface floarea sub norii de bumbac

  Şi un gândăcel auriu îi suie tulpina.

  Dar iluzie, iluzie cruntă e totul fără libertate.

  Bărbaţi, sculaţi-vă din adormire! Nu auziţi glasul de leu al trâmbiţei? Nu simţiţi în nările voastre mireasma libertăţii? Corăbiile ce s-ar face fără vânt în mijlocul mărilor? Ce îi prieşte omului înlănţuit?

  Dar când suflă briza dumnezeiască e corabia o pasăre cu aripile întinse

  Şi roşii de amurg

  Dar când prizonierul este eliberat sufletul lui se înalţă

  Şi vede culorile lumii. La arme, eroi, la arme!

  Nu ascultaţi glasul luxuriei

  Nu tânjiţi după îmbrăţişarea femeilor

  Nu beţi vinuri dulci şi nu