dormiţi în pat moale, Ci juraţi cu toţii să adăpaţi floarea nepreţuită a libertăţii

  Ce se adapă cu sânge.

  Amară să vă fie înghiţitura cât tiranul se mai bucură de viaţă

  Urâtă să vă fie femeia cât mai este o moscheie-n Elada

  Şi viaţa voastră să se numească disperare.

  De ce să tremuraţi ca oile? De ce să fiţi înjunghiaţi ca vierii?

  De ce să vă opintiţi ca bivolii în jug?

  Sculele lor de preţ, şerbetul lor şi tutunul lor sunt furate

  Femeile şi băieţii lor sunt fraţii voştri

  Până când să le mai pângărească ei sufletul?

  Ei scuipă pe sfintele icoane spunând că sunt idoli

  Ei spun că moaştele sfinte sunt oase

  Şi că marele Othon este un bastard, un copil din flori.

  Ridicaţi jungherul împotriva lor, palicarilor!

  Deci, copii, fiţi demni de raiul lumii, scuturaţi cătuşa

  Tăvăliţi-vă în rouă ca puii de pisică sălbatică

  Trăiţi pentru libertate şi muriţi pentru libertate!

  Nu şovăiţi când auziţi chemarea!

  Nu mai fiţi robii turcilor desfrânaţi! La arme, la arme!

  Duhu-apoi peri, topită în văzduh fu vraja sa. Seara se-ndoi pre dânşii cum se-ndoaie o lalea Preste buza de cleştaruri şi schinteie-a unui vas Şi îi coperi cu floarea ca un greu iconostas. Scoase junghiul şi Iaurta, ce plăsele-avea de sârmă De argint cu chiparoase de rubin, şi-n vână-l scârmă

  Pre însinguratul, palul, negurosul Manoil; Ci din vână suie-n grindă copăcel de trandafil. E sistema cea de vene şi artere-a unui trist Serafim cu carne d-abur şi cu pelea de batist Ce cu lungele aripe mătura podeaua lată. În văpsele d-aur luce nimb cu marginea perlată. Este geniul bun ce veghe venitorul Româniii Care trâmbiţă izbânda şi-şi adună pruncii, fiii Pre subt pene care-n aer săbii grele-nchipuiesc. Are trupul de vergură, are glasul bărbătesc:

  O, patrie, ştiu că lumile-s praf

  Că însuşi cosmosul e pulberea din urma copitelor

  Dar ochii omeneşti te văd frumoasă.

  Eşti ca o fetiţă care şi-a pus în păr un lanţ de margarete şi untişor

  Şi care priveşte umbra lăsată de nori pe pajişte.

  Dar unde, unde e gloria din trecut?

  Crede-mi amorul, dar crede-mi şi ruşinea.

  Ruinuri, sfărâmături de zid pline de licheni şi morminte

  E tot ce a rămas din strălucirea ta apusă.

  Şi slove de hrisov.

  Azi neamul tău are fruntea adânc plecată

  Şi nu de înţelepciune, nici de bătrâneţe.

  Azi fericit e cel care nu înţelege.

  Mereu între două epoci, între două imperii între două stări de spirit s-a aflat neamul meu fenat-nefencit.

  Dar azi el a pierdut totul, căci a pierdut speranţa.

  I el cunoaşte voluptatea supunerii, beţia robiei. Azi chiar eroii sunt resemnaţi, letargici.

  Voievodul de azi nu seamănă cu cei din trecut

  E străin, are obiceiuri orientale

  Şi-a adus din Fanar năravuri scârboase: are giuvani şi hetaire

  Parcă sunt femei toţi curtenii lui, grecoteii-n brocarturi, vapeluri

  Parcă sunt lupi şi râşi zeibegii lui

  Parcă sunt fiare, lighioane tufecciii.

  Şi ce jale în sate! Ce iarmaroace goale! Ce târguri pustiite!

  Ce copii trenţăroşi pe drumurile de glod!

  Şi case strâmbe, şi biserici dărăpănate!

  Şi învăţaţi care abea ştiu buchile!

  De-ntrebi pe ţăran ce-i patria, el începe a plânge.

  De-ntrebi pe meseriaş se încruntă şi tace.

  De-ntrebi pe negustor, îţi răspunde pe altă limbă.

  De-ntrebi pe boier îţi râde în obraz.

  Şi ţiganul e rob ca vita, şi pământul nu dă rod.

  Popor al meu, unde îţi este maturitatea?

  Neam al meu, unde îţi este curajul?

  Ridică-te, alungă fanariotul

  Prefă în marmură cărămida de bălegar.

  Tu ai un viitor de aur

  Tu eşti un neam însemnat.

  O, patrie, eternitatea e cât ai clipi

  Şi totuşi mi-eşti dragă şi-mi place să vorbesc despre tine.

  Fii din nou copila care, cu flori în păr, sade pe pajişte.

  Copila ce râde la soare cu dinţişori albi. Cred în tine, în ciuda restriştii de azi. Ştiu că vei fi tu însăţi din nou.

  Se perdu-n văzduh seraful ce rosti aceste şire. Se deschise dodat poarta şi în ceas de înspăimire Au întrat încet pre lângă belciugatul de harap Trei călugări în sutane de aba şi făr' de cap. Sânge le curgea din gâturi preste mâne cu metanii, Chihlimbaruri năclăite lucea turbure şi stranii Iar piraţii căsca ochii şi cădea în brânci, pe spete. Preste mare.

  — N cadrul uşii, păşea-n văluri un schelete. Popii cei prelungi în deşte scrisă-n zid chinle stranii: „Hosna. Hyacint. Hermina”, şi în foşnetul sutanii Se întoarse şi plecară după iasma cea cu coasă Pre subt luna uriaşă, iataganul de mătasă. Un licorn şi un ţintaur îi urma, iar după ele Aurie flotă moartă, galioane, caravele Se pierdea în zări pe raza lunii pân' la orizon. Ardea stins în ceruri Ursa, Vărsătorul, Orion.

  X Ire

  CâNTUL AL TREILEA

  Ştiu că e zădărnicie Xante, dulce plăsmuire Scrisoare de la Iancu Aricescu Lupul şi alte lighioane O beşică mare cât cupola de la căşile lui Vodă Am rămas singură în pavilionul de vest Diable! Mais c'est trop! Somn, tu domn al nefiinţii

  Ştiu că e zădărnicie tot ce-n lume amuşină, ' Că sunt una Lionardo, Tassu, Şecspir şi Muşină Şi sunt una cu milogul de la uşi de mănăstiri; Deşertarea deşertărei şi-amăgiri de amăgiri. Plato zice de un ceriu ce nu este-n lumea noastră Unde zămislită este doar ideea de fereastră Ce e singura reală; oglindire-i ce tâmplarul Taie-n lemn şi-i zic „fereastră”; iar ce face condeiarul Când „fereastră” scrie, este oglindit de oglindit. Munţi de steclă, regi de sfoară, vieţi de vânt, mări de sclipit. Chiar de-ar fi adevărate, nu sunt vecinice aceste: Mii de ani de-ar ţine-o floare, de apoi se veştejeşte E de parcă niciodată n-ar fi fost, e vis de vis.

  Dragostea e