Dar să spun c-ar fi eterne toate: şi aşa mi-i sete, Universul nostru punt e între punturi cete-cete

  Ce se-adună şi formează alte lumi, mai mari, de flamă

  Ce văzute de departe sunt cristaluri şi aramă, Scoici, ştergare, pruni sau nouri, şi nicicum n-ar fi mirare

  De-ar fi universul nostru un atom dintr-o căldare

  Unde creşte-un leandru, poate un atom dintr-un gândac

  Ce aleargă într-o lume ce-i atom într-un arac.

  Deci, la ce să scriu când scrisa-mi şi aşa deşartă este, Când s-au scris cândva de Amlet şi s-au scris şi de Oreste

  Şi nicicând eu pre aceştia n-oi putea a egala?

  Michelangel avea marmuri, eu calupuri de halva.

  Dar când nu am nici o carte şi s-ascult cântări nu-mi vine

  Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine

  Şi un geniu mi s-arată şi îmi pune-n mână peana:

  — Lânced muritor, salvează-ţi viaţa ta, închide geana

  Şi deşchide-o într-o lume ce aşteaptă s-o moşeşti!

  ; i

  Zante! Dulce plăsmuire unei minţi urieşeşti Stâncă verde conjurată de aprinse valuri şir Cum un filigran de aur conjurează un safir In inelul ce un paşă dăruieşte unei hure. Liră d-aur azvârlită de Orfeu într-o pădure Ce în loc de paseri are caracatiţi şi meduzi Şi în loc de lighioane dulfi codaţi, murene cruzi. Prin luneta grea ca plumbul de lentilele bombate Manoil ţintea privirea cătră golful cu prelate Şi cu sute terţarole, focuri lunge, zburători Pe vergele de catarturi aninate-n groase sfori, Dân bomprese pân' la pupa de corăbii grămădite în oval de valuri roze cu creşti limpezi de pirite.

  În bărcuţe, grece june duc urcioare pântecoase

  P-al lor creştet cu maramă; le ţin braţe unduioase

  Care parcă Preţioşi le picta în acoarea:

  Goi, pescarii de bureturi intră-n marea de dantea.

  Pe un mal boiari să plimbă în caftane cu mărgele, I-ncongior copii de suflet cu chisea şi narghilele

  Şi o roabă gârbovită însoţeşte-n târg de stridii

  Hurioara cea nurlie cu pe chipu-i şal de Indii.

  Pre un dâmb de albă cridă căşi tot albe şi ca zarul

  S-arcuiesc sub orizonuri; lângă cheiu e bazarul

  Unde turcii şi veneţii pepeni galbeni târguiesc, Pehlivani dansez pe funii, alţii săbii înghiţesc.

  Însă uite! Mai d-o parte, cu bompres săpat măiastru în mahon, în chip de drâcon, solz de smalţ, ochi d-alabastru, Un caic văpsit cu smoală clătină-se lenevos.

  E la pupa o creştină cu boi dulce, volutuos

  Care doar haşişu-n vise otrăvindu-te-ţi iveşte.

  Manoil lasă ocheanul şi dodată chiuieşte

  Cunoscând că e aceea Zenaida, sorioara

  Ce-o lăsase în Atina şi-o găsise la Buhara

  Şi-o pierduse iar pe strade la Stambul şi-abea-n Firenţe

  O-ntâlnise iar în straie de princesă; dar în zdrenţe

  Preste-un an, p-un pod, în Cipru, ea vindea piper, măslini:

  Suflet mare, patimi grele, ochi de suferire plini.

  Manoil sări-n bărcuţa cu catargul fără velă, Caigi cu tatuaje învârti la manivelă

  Ce pe scripet desfăşoară funia sucită, grea

  Şi coboară barca-n valul vioriu, turcoaz, lila.

  Să ţiu minte că poemul e şi unul de montaj

  Şi să mut îndată scena cu întregul ecleraj în palatul larg de marmuri străvezii cu bolte-nguste

  Unde sade Zenaida ca un fluture de fuste, Unde stă la sfat cu tristul Manoil şi cu Iaurta.

  Palicarii şi piraţii-n alte săli îşi mâncă turta

  Şi beu vinul şi lichiorul, ronţăi beţe de susan

  Ling cristali de zahăr candel, se îndop cu marţipan

  Acadele şi rahaturi ce le intră-ades în carii

  De sălbatic gem piraţii şi răcneşte palicarii.

  — Frate, spuse Zenaida, chiar acum primii scrisoare

  De la Iancu Aricescu, ce de dor se stinge, moare

  Colo-n ocna unde crudul domnitor l-a triimis

  Ca să nu mai scrie fabuli despre toate câte-a scris.

  Omul ce-i trimite hrana de i-o lasă cu panerul

  Este credinciosul nostru, Costăchel bogasierul

  Care-i lasă peane, coaie. Uite cartea, o ceteşte.

  Şi-i desface sulul galben, condeiat chiriliceşte.

  DREPTATE, FRĂŢIE la anul 18. După Christos

  Scumpă soră căuzaşă, Binecuvânt soartea ce, prin lucrarea baziliscului cu ochii veninoşi care se grozăveşte în cabaniţă (deie Domnul să-i fie cămaşa cea de pe urmă precum Ercul purtat-au şi înveninat au fost în ea), m-a trimes să putrezesc de viu acilea, la Ocna Sugrumatului, căci aşa, iubită soră, pot cugeta în pace la toate câte se petrecură de când noi, cu alesul domniei tale frate, Manolachi şi cu Ioniţă Piteşteanul şi cu aga Cristache Fălcoianu (ce nu puţin folos ne-a adus până l-a prins de grumaji baziliscul) ne-am adunat noi în casele răposatului domniei tale cinstit părinte, aibă-l

  Domnul în paza sa, ca să urnim zavera, că neamul acesta rob nu mai putea îndura mişeliile şi prevaricaţiunile Grecului şi a năpâr-cilor lui blestemate. Auzind noi strigarea nenorociţilor afumaţi cu ardei, bătuţi la scară şi cu oao fierbinţi la subţiori, ne gândirăm să facem precum ştii o Proclamaţiune în 13 punturi, ca să ştie şi neamul acesta că mai este un Dumnezeu în ceriu care aude şi vede toate. Să sculăm norodul şi să câştigăm pe arvaniţi, lesne ar fi fost, dacă zeea discordiei nu se băga în chiar sânul nostru şi nu să certa Piteşteanul cu Fălcoianul pe inelul cu berliant dân degetul treti-logo-fătului Şerban Cacodimitropulos ce-l trimisese vodă (şarpele cu nouă capete ce scuipă foc) cu carte la Viana, şi pre care noi l-am trimes şi mai departe cătră apus, în Gheena. Aşa, neînţelegându-se” al cui să fie inelul, s-au pârât unul pe altul la căpitanul de seimeni cari ne-au împrăştiat ca pe potârnichi.

  Mai mare nenorocirea decât să mă lege şi să mă arunce în ocnă, scumpă soră, nu credeam să mi se mai tâmple, când o veste ca un trăsnet (trăznească-i cel sfânt pe duşmani şi alege-s-ar focul de ei) căzu peste nenorocirea